Îmi place să fac daruri şi, deşi sunt o persoană mai degrabă generoasă, cred că în cazul ăsta e vorba de o expresie a egoismului, fiindcă mie îmi place să-i văd pe dăruiţi că se bucură, iar alegerea unui cadou cât mai potrivit cu destinatarul e, de asemenea, şi un talent al celui care dăruieşte. Un fel de win-win!

Există, aşa cum văd eu lucrurile, două variante, cea în care iei omului ce nu şi-ar lua singur dar se va distra cu darul (maşinuţe şi trenuleţe de jucărie, de exemplu, pentru băieţii din gaşcă) sau ceva util.

De câteva săptămâni, Domnul Sony a rămas singurul Sony complet funcţional în casă, vechiul laptop cu acelaşi nume devenind, cel mult, un desktop care moare când ţi-e lumea mai dragă. Întrebând în dreapta şi în stânga cu ce-aş putea să-l înlocuiesc, în buget, cum ar veni, să fie zvelt  dar rezistent, uşor dar cu greutate, zburdalnic dar nu şi alunecos, devreme acasă şi, eventual, să scrie singur texte, strategii şi prezentări, mi s-a spus că aşa ceva nu există. Dar dacă sunt gata să renunţ la partea cu scrisul, aş putea încerca un Lenovo.

După alte permutări de caracteristici, modelul IdeaPad U310 a plecat acasă cu mine. De la Flanco, că acolo a fost cea mai bună ofertă pentru el (sic!)! Da’ nu văd să mai fie. Lăsaţi, sunt altele.

La noapte, dacă am fost cuminţi, cică vine Moş Nicolae. Aham! Şi cum povestea asta e bună de-acum doar pentru copilaşi, ieri m-am dus la Orhideea cu gândul de a verifica ce-şi doresc copiii să primească. De la Moş, normal!
Cum n-am găsit prea mulţi copii de întrebat, am mai tras o tură şi în curtea şcolii de la parter.

De fapt, am vrut să verific dacă toată goana după electronice chiar vine de la copii sau e mai mult un pretext al părinţilor de a avea încă o tabletă, încă un telefon, căşti mişto sau orice alte jucării din categoria asta. Pentru ei, nu pentru copii.