Săptămâna trecută, Prinţesa Urbană se plângea pe facebook de… caimac, cum că i se pare o sinistroşenie sinistră, groaznică, oribilă, teribilă! M-am amuzat de aşa detestare, cu atât mai mult cu cât o împărtăşeam până acum câţiva ani.
Când eram copil, cumpăram laptele de la alimentara (nu fără stat la coadă, se înţelege), apoi veneam cu el acasă şi mama îl fierbea într-o oală specială de aluminiu, cu pereţ dubli între care se punea apă. La sfârşitul operaţiunii, deasupra laptelui se forma o pojghiţă groasă de caimac pe care tata o culegea cu grijă, după care urma alergarea Ruxandrei prin casă:
Ia caimac, mănâncă, e bun, are calciu, hai, mănâncă-l!
NU!, ziceam eu de sub masă, întorcând sugestiv capul, scârbită de o asemenea perspectivă.
Hai, te roagă tata! Uite, îl împărţim!
NU!, repetam, iar şi iar, până când tata pricepea că n-are sorţi de izbândă şi mânca el pieliţa de lapte.
Şi “Nu!” a rămas ani de zile până când, într-o zi, când pusesem eu nişte lapte la fiert pentru un desert, a trebuit să culeg chiar eu caimacul. Împinsă de curiozitate, am gustat şi… mi-a plăcut! De-atunci mănânc caimac… dar nu prea mai fierb lapte! :)
Alte mâncăruri care mă umpleau de scârbă erau parizerul, caşcavalul şi andivele. Dacă cu primul s-a rezolvat uşor problema (foame mare, n-am gasit decât asta de mâncat, a fost foarte bun!), pentru al doilea aliment a fost nevoie de imaginaţia mamei care a scornit “mâncarea americană”, adică mi-a făcut caşcaval la capac. Dincolo de faptul că mâncam ceva extra cool, desigur, mă distra foarte tare partea cu întinsul şi nu mi-a trecut prin minte să întreb care-i ingredientul principal. Am aflat abia prin gimnaziu şi de atunci mânânc şi caşcaval “natur”. Cât despre andive, nu-mi lipsesc decât rar din frigider.
Nici cu ciorba de burtă n-am avut o relaţie prea bună fiindcă nu suport oţetul iar fâşiile de burtă mi se păreau detestabile, de asemenea. Până pe la 20 de ani când, pe nişte munţi fiind, la cabana la care cu ceva greutate am ajuns, singura ciorbă rămasă în meniu era cea de burtă. Păţăşti!, cum ar zice prietenii mei din Cluj. Şi uite-aşa, de unde până atunci consumasem doar smântâna comesenilor care-şi comandau renumita ciorbă, atunci am mâncat şi eu şi a devenit una din favoritele mele.
Nu suport, în continuare, grăsimile (untură, carne, peşte gras, pieliţe şamd), cremele cu unt, sfecla, maioneza (dacă nu ştiu cine şi cum a făcut-o) şi detest profund icrele şi bamele.
Şi, desigur, cu câteva excepţii, ciocolata. Dar asta e o altă poveste.
A! Am scris postul ăsta ca reminder şi imbold: de azi am (re)început dieta! :))