Primele două cărţi de care îmi pot aminti sunt Căpriorul Biţă şi Motănaşul Tumbă, nu mai ştiu care dintre ele a supravieţuit încercărilor mele artistice, dar ştiu că tata îmi citea, cu seriozitate maximă, următorul text, scris, chipurile, pe coperta 4: Cine va rupe şi va măzgăli această cărticică va primi o maaaare bătăiţăăăă – îmi amintesc perfect uimirea mea la aşa ameninţare serioasă din partea autorilor. Chiar va primi?, întrebam eu şi, desigur, tata mă asigura că da! Acum pot să vă spun că i-am lungit semnificativ mustăţile lui Tumbă şi n-am primit nici o bătăiţă, na!
(La mulţi ani, tata, că-i ziua numelui tău, apropo!)