Îl bălăcăresc în fiecare zi pentru că e murdar, insalubru, chiar, pute, pe alocuri, e înghesuit şi prea puţin verde după gustul meu. Pentru că parcul de lângă casă are aleile explodate şi nimeni nu-şi bate capul să facă ceva legat de asta, şi e greu să alergi aşa. De trafic aproape că nici nu merită să pomenesc, atâta e de dramatică treaba. Şi nici n-au (re)venit studenţii în oraş, iar şuvoiul motorizat se târâie încet pe artere, gâtuit pe la intersecţii!

Centrul Vechi e o ruină prost pietruită, cu puzderie de terase printre care cu greu cineva îşi poate face loc. Nu a mai rămas nimic de vizitat: Hanul lui Manuc e închis, Stravropoleos-ul abia îşi şopteşte povestea iar studioul Casandra a fost retrocedat şi urmează să devină cârciumă, fiindcă proprietarul nu vrea teatru acolo iar Primăriei nu i-a trecut prin cap să pună condiţii la retrocedare. Casele vechi, dărăpănate – câte mai sunt – au faţade care abia mai rezistă şi oricum cu greu le poţi zări printre umbrelele branduite cu beri medaliate sau nu.

Dintre toate meseriile şi breslele Bucureştilor de odinioară, Lipscani, Şelari, Gabroveni, Blănari, ai zice că tot ce-a mai rămas acum sunt neinspiraţii care produc nişte rochii obosite de mireasă. Micile târguri care se întind, ocazional în spatele BNR-ului, sunt şi ele pline, în majoritate, de produse Made in China sau Taiwan, ceasuri cu pene şi pene cu strassuri şi strassuri cu luminiţe sau mai ştiu eu ce kitchoşenii. Iar asta nu e tot ce se poate spune de rău de oraşul ăsta.

Şi totuşi, dacă-l cunoşti un pic, îţi intră în sânge, şi ajungi să observi porumbeii aciuiaţi pe lângă o streaşină pusă acum mai bine de-un secol pe casă. Şi, când îşi ridici privirea, observi detalii dantelate pe zidul de sub streaşină, pe casa vecină, pe întreaga stradă. Vara, parfumul teilor e minunat, iar toamna culorile vesele ale frunzelor împodobesc asfaltul gri. Pe străzile cu nume de capitale străine merită să mergi doar la pas, ca-ntr-un muzeu, şi chiar Calea Victoriei, de la palatul lui Enescu până la palatul CEC, merită străbătută la pas. Ca şi Cotrocenii, de altfel, şi-ar mai fi şi alte zone, locuri pitite, scăpate de…  mă rog, de “progres”.

M-am născut în oraşul acesta aşa că mă bucur când se strânge lumea pentru a-l cunoaşte mai bine. Mi-ar fi plăcut, totuşi, ca o asemenea iniţiativă să nu se suprapună peste o alta, una pe care eu o preţuiesc foarte mult, respectiv Let’s Do It, România. Sigur, poate munca participanţilor de sâmbătă n-ar face mare diferenţă între mormanele de gunoaie şi o Românie curată. Pe de altă parte, probabil că oricine ar putea găsi ceva mai bun de făcut decât să perie câmpiile şi pădurile pentru a extrage din ele peturi, pamperşi, ambalaje, păpuşi stricate şi câte şi mai câte.

Şi nu asta e ideea, nu?

Ne plângem constant de ce nu fac mai-marii pentru noi, dar mie, Let’s Do it, dincolo de componenta de igienizare vizuală a ţării, mi se pare că organizează şansa ca fiecare român să se poată implica pentru un bine mai mare şi comun. Şi din motivul ăsta, principial, aş fi preferat să nu existe alternative – chiar dacă faine şi binevenite! – organizate în chiar aceeaşi zi.