Din pricina răcelii, azi dimineață la șase (fix!) m-am trezit că-mi zboară somnul. Singur, așa, și brusc! Normal, dacă ar fi trebuit să mă trezesc la ora aia, mai ales că am adormit greu, pe la două jumate, aș fi tras de mine cu snooze și tot chinul. Dar așa, că nu trebuia, eram mai trează decât un participant la întâlnirile AA!
M-am uitat la telefon ca să văd cât e ceasul și atunci am observat că mă sunase mama, puțin după miezul nopții. Normal, m-am panicat instant fiindcă, deh, la ore de-astea nu te sună să te întrebe câte linguri de zahăr pui în pandișpan. Și, oricum, știe, ca doar de la ea am învățat rețeta!
Ne ciondănim des, ca fiecare cuplu fiică-mamă care se respectă. Ea-şi face griji pentru mine, eu îmi fac griji pentru ea şi fiecare are obiecţiile ei faţă de ce crede cealaltă că e “bine”. Dar ştiu că mă iubeşte şi ea ştie că o iubesc.
Aşa că azi, de ziua ei, pentru ziua ei, când nu sunt aproape s-o îmbrăţişez, pun aici o tuberoză virtuală. Sunt florile ei preferate :)
Şi când mă întorc de pe coclauri o să mă conformez şi cu un buchet :)
Anul trecut, de ziua mea, eram pe coclauri cu Redescoperă România. Dincolo de petrecerea pe care au organizat-o colegii din haită, mă gândeam că e primul an în care nu ajung la mama să-i spun Săru’ mâna că mi-a dat viaţă (şi s-a şi chinuit ceva cu ocazia respectivă!), fiindcă, deşi ziua noastră, eu cred că mamele sunt eroinele din poveste. Până la urmă, eu n-am nici o amintire de atunci, cu siguranţă nici un merit!, n-am făcut altceva decât să vin şi să ţip!
Aşa că, anul trecut, de pe coclauri, cu ajutorul lui Mugur Frunzetti de la Floria, i-am trimis mamei un buchet de flori, mulţumindu-i că exist şi, da, s-a lăsat cu lacrimi.
Anul ăsta, dacă nu mă răpeşte vreun extraterestru sau ceva, sunt acasă de ziua mea, deci pot să livrez personal florile, nu e vorba despre asta, ci despre ideea celor de la Nokia care mi-a adus alte amintiri în minte:
În şcoală, în gimnaziu, am avut o super dirigă, profesoară de muzică, Valeria Bartzer pe numele ei. Se ocupa, cu multă energie, de corul şcolii (eram solistă la vocea 1 şi, da, mai ştiu şi acum cântecul cu care am câştigat nush ce Cântarea României), de formaţia de block flute şi de noi, nişte neastâmpăraţi curioşi care se credeau buricul pământului. Ziua dirigii era chiar pe 8 martie, aşa că noi îi organizam, în fiecare an, o petrecere-surpriză care, vă daţi seama, numai surpriză nu era! Şi ne chemam şi mamele, că era o serbare mixtă, Ziua Dirigii şi Ziua Mamei. Cântam, făceam mici scenete, spuneam poezii şi ne înghiţeam, foarte des, nodurile din gât.
De acord cu voi, poate că 8 martie, decretată zi a femeii, e o sărbătoare comunistă, trecută la “impuse”, exerciţiu de răbdare masculină şi profit pentru florărese. Dar, dacă le mai aveţi prin preajmă, trimiteţi mamelor voastre nişte flori mâine sau măcar o fotografie recentă cu voi – uite, Cristi şi Radu de la Foto Union sunt specialişti în Portret (de femeie).
Garantat, mamele se vor bucura la fel de mult, dacă nu şi mai mult fiindcă, ştiu eu, le e mai dor de noi decât ne spun nouă! Ca să nu ne supere, cumva :)
Citesc pe net ca e mare vâlvă cu cazul femeii care a născut în toaleta unui spital. Că, vai!, cum a fost posibil aşa ceva, sistemul sanitar vraişte din România, că medicii incompetenţi, oribilă perioadă trăim, suntem trataţi ca nişte animale!
OK, mi se pare foarte aiurea ca tu, medic, să nu te prinzi că o pacientă e însărcinată. Dar daca are 110 kilograme, dacă tu o intrebi când a avut ultima menstruaţie şi ea spune că în martie şi NU îţi spune că i s-a rupt apa acum câteva ore, lucru pe care îl ştie cu singuranţă, fiindcă (mai) are trei copii acasă, serios dacă nu elimini varianta “sarcină”.
Eu, una, aş “elibera-o” pe femeia respectivă din funcţia de mamă. Fiindcă ştia că e gravidă, ştia că i se rupsese apa şi nu i-a păsat câtuşi de puţin de siguranţa copilului.
Cu alte cuvinte, ca medic poţi să greşeşti, tot aşa cum şi aparatele o pot face. Nu e ok, dar se poate întâmpla. Dar ca mamă, într-un astfel de caz, NO WAY!
Zilele trecute, maică-mea m-a auzit la telefon vorbind de community management. A aşteptat cuminte până am terminat – încerc să nu vorbesc business când mă duc la ei – şi după aia m-a întrebat ce-i aia. Am încercat să-i explic ce şi cum e treaba cu interacţiunea asta pe net şi reţelele sociale. Şi, mai în glumă mai în serios, m-am amuzat un pic gândindu-mă cum ar fi mama pe Facebook.
Super landing page şi mesajele de pe zid
Păi, în primul rând, ar scrie cel mai frumos. Cu litere ordonate, una şi una, rotunjite sau, după caz, ascuţite cu atenţie. Nu se poate altfel! Mama scria în fiecare an catalogul clasei pe care o avea tata la dirigenţie fiindcă, proiectant fiind, are cel mai frumos scris. Deci probabil că şi pe Facebook ar găsi ea o variantă de font, ceva, să facă diferenţa! Iar linkurile din landing page ar fi la capătul unor instalaţii inginereşti foarte complicate! :))
Şi-ar defini cu atenţie interesele şi pasiunile şi ar fi atentă în alegerea prietenilor. De fapt, nu s-ar împrietni decât cu oameni pe care-i cunoaşte (vecina ei de la etajul 4, de exemplu) dar ar da Like unor artişti sau branduri pe care le admiră.
Parcă văd cum m-ar suna, precipitată:
– Cutărică a scris de tine pe zid.
– Ce zid, mama, care zid? Unde?!, aş întreba eu, gândindu-mă cu mirare la toate zidurile din cartier.
– Pe Facebook, dragă!, mi-ar spune mama.
Crema de zahăr ars: Like! Like! Like!
Tot ea ar explica, şi asta cu multă răbdare, cum să rezolvi tot soiul de dileme gospodăreşti, ar posta multe poze cu cele două mâţe pe care le au ai mei, ar scrie ce bunătăţi a gătit la pranz sau ar posta “capcane” de genul “azi am făcut crema de zahăr ars…”, fără alte vorbe, că ştie că m-aş duce la ei în secunda doi – stăm la 5 minute unii de altii. Şi, când ar fi rece afară, mi-ar trimite un mesaj plin de griji “Măi, mamă, măi, vezi că sunt minus 9 grade afară, te rog eu pune-ţi fular, că iar răceşti. Ştii că eşti belalie”.
Şi, da, dacă aş răci, mă aştept la un comentariu de genul “Ţi-am zis eu?!” însoţit de “Hai că-ţi fac o supă bună”
Dar mama nu e pe Facebook şi încă suntem în negocieri pentru Internet, “că exact asta ne mai trebuie acum, Internet”. Tata, pe de altă parte, abia aşteaptă! Şi vrea şi laptop! Mă întreb, totuşi, pentru cine ar fi mai complicat: pentru ei, să se adapteze la genul asta de comunicare, sau pentru mine, să ştiu că ai mei intră într- zonă din viaţa mea care n-avea nici o legătură cu ei! Nu-s sigură că nu m-aş cenzura niţel :)))
