Guest post by Domnul Sony. Adică eu, motanul!
Fără modestie, eu cred despre mine că sunt deştept. Probabil are legătură cu educaţia şi toate cărţile alea peste care am dormit din când în când, poate că scurta perioadă în care am purtat agăţat de coadă atributul “maidanez” o fi avut şi ea vreo importanţă, sau faptul că am fost lăsat singur acasă, în câteva rânduri chiar!

Prin urmare, când a venit o cutie mare de la curier cu mâncare “pentru pisici isteţe” am fost sigur că nu au greşit adresa: sigur era pentru mine!

Purcelino, defunctul motan al părinţilor, era îngrozitor de lacom. Ar fi mâncat nonstop, oricât, orice, de la ciorbă şi păstăi de fasole albă până la frişcă, brânză, orice fel de carne, ouă şi, odată, l-am văzut înfulecând şi o felie subţire de ceapă! Înainte să moară, pe la 15 ani, avea vreo 12 kile şi era atât de gras încât abia se mişca! Dar era simpatic, în felul lui, foarte iubitor, iar mama îi spunea Păsărel! Ai mei îl învăţaseră la mâncare de pisici cu porţia, dar îl alintau, atunci când mâncau ei, ba cu una, ba cu alta. N-am reuşit să-i dezvăţ şi încă mă mir că motănoiul uriaş a trăit, totuşi, o viaţă lungă de pisică!