Până la vârsta gimnaziului, am fost un copil teribil de cuminte. E drept, zvăpăiala nici nu prea avea cu ce să fie susţinută. Locuiam într-un bloc mic şi, cu excepţia a doi copii din vecini, Ioana şi Laurenţiu, nu prea interacţionam cu “persoane” de vârsta mea. Şi, orium, eram preocupată cu grădiniţa. Şi cu Mecano – vă mai amintiţi Mecano?

În felul ăsta mama s-ar fi calificat perfect dacă marţienii ar fi căutat o mamă-model care să disciplineze progeniturile planetei roşii, exact aşa cum se întâmplă la începutul filmului Mămici pentru Marte | Mars needs moms. Şi uite aşa, Milo, protagonistul peliculei, se trezeşte că urâcioşii de marţieni îi răpesc mama şi porneşte într-o aventură plină de suspans, dar şi de umor, pentru salvarea ei.

(ia click pentru a mări şi atenţie puţin la parteneri! eeee? doar bloggeri! cool, ha?)

Pe Marte i se alătură aliaţii Gribble, Ki şi TwoCats, trei personaje pe cât de pitoreşti pe atât de colorate. Am râs în hohote la unele faze şi am fost înduiolată la altele. Cu siguranţă, e un film pentru toate vârstele, fiindă cei mici se vor distra copios de animaţia personajelor, iar cei mari vor înţelege corect de ce lui Gribble “îi reuşeste roşul atât de bine”. Şi ştiu sigur că aşa e întrucât ieri, la avanpremieră, am fost însoţită atât de Miruna mare (@anurim, 22 de ani :D) cât şi de Miruna mică (5 ani). Deci, poftim, Mars needs Moms e “de văzut”, acum aveţi trei surse care spun acelaşi lucru! :)

Pont: nu plecaţi din sală până nu se termină genericul. Promit c-o să aveţi o surpriză plăcută dacă faceţi asta!