Ieri, parlamentarii şi-au făcut poftele siluind Codul Penal şi şi-au votat o imunitate care să le permită, lor, dar şi primarilor, ce oameni generoşi!, să nu mai fie deranjaţi de justiţie când comit acte de corupţie, trafic de influenţă, fals sau abuz în serviciu.  Deja există reacţii de-afară, unele chiar dure, care condamnă treaba asta, şi pe bune dreptate, politicienii autohtoni nu mai au nici o măsură şi nici măcar – asta mă scoate cel mai tare din minţi!!! – nu mai încearcă să-şi acopere cumva matrapazlâcurile, prostia, minciunile şi lăcomia. Au ajuns în zona în care se cred invincibili, ei, familiile lor şi toată clica de purtători de serviete şi pupători în fund.

Mă gândisem să scriu ceva mobilizator şi frumos despre România şi români. Fiindcă pot să fac asta, deprinderea de a vedea părţile bune ale… orice!, e deformaţie profesională. Dar mi s-ar părea ipocrit niţel. O fac, oricum, de fiecare dată când am ocazia, când aleg să povestesc atâtea chestii mişto care se  petrec în ţara asta şi despre oameni care au ales să facă, nu să aştepte.

Şi mi-e drag de România şi când îmi vine s-o părăsesc, nu numai azi, când văd că suferă, săraca, pentru că noi, românii, suntem atât de nepăsători când vine vorba de a schimba lucrurile, nu doar a vorbi despre schimbare pe reţelele sociale.