… te pregăteşti de o revedere, una despre care nici măcar n-ai vrut să-ţi imaginezi când, cum şi, mai ales, dacă o să se întâmple vreodată! Deşi, desigur, n-ai putut să nu te gândeşti, măcar un pic, când sau cum. Şi aşa au trecut 11 ani.

Dacă God n-ar fi apreciat în mod particular ironia sorţii, sunt sigură că, pentru câteva zile, chiar ar fi contat cum e vremea în Londra. M-am interesat, totuşi. Cu cât se apropia data plecării, cu atât mai multe dintre cele patru zile pe care le voi petrece acolo deveneau ploioase în prognoză. Acum sunt toate patru aşa.

Nu-mi pasă.

… se aliniază planetele, aşa cum se întâmplă, în ciuda tuturor mişcărilor de pe cer, doar odată la 11 ani şi, probabil, doar de două ori într-o viaţă – a nu se socoti matematic pentru că rezultatul, nu e, oricum, la finele cărţii, scris invers, cu litere mici.

Deci rar. Un fenomen despre care astronomii şi astrologii, cu ochelarii lor în forma de semilună, încă dezbat aprins dacă ar fi avut vreo şansă să se repete sau nu. Din laboratoarele lor, privesc cerul prin telescop, derulează toate hărţile astrale, fac calcule complicate şi vorbesc agitat.

Adevărul e că vremurile bune n-au părut nicicând atât de bune ca această aliniere a planetelor ce va sa vină. Curând. Ţine patru zile şi se cheamă zodia aleii către cetate.

Am un sentiment indefinit de deja vu chiar când scriu despre sentimentul indefinit de deja vu. Mai trebuie să apară iepurele cu joben si suntem acolo!

… ţi se face dor de un cer violet în care, luna, dacă ai găsi-o, albă ar fi. Toată. Cam aşa:

Şi îţi dai seama că, da, ai putea s-o pictezi, totul şi orice poate fi pictat în oricâte culori şi tonuri ne duce mintea şi imaginaţia. Adevărul este, însă, că luna rămâne pe cer, şi e mai bine că se întâmplă aşa, altfel s-ar duce naibii nişte repere.
E atât de simplu.

Te zbaţi să scapi de ceea ce te frământă, de gânduri rebele, de zâmbete rele, să bagi raţiunea la înaintare, ca şi cum raţiunea* asta ar fi neapărat ceva bun în orice context şi te apără. Chiar şi de what if-uri.

Când tu, de fapt, ştii…

Şi aveţi meciuri vechi.
*  dar măcar e safe.

… îţi este atât de dor de mare încât, la duş, ţi se pare că ţi se scurge nisipul de pe picioare şi că pielea îţi miroase a alge. Că o adiere blândă are miros sărat şi orice cântec merge bine acompaniat de valuri.

Momentul ăla în vrei să dansezi desculţ până exorcizezi toţi demonii urbani, apoi să faci baie în mare noaptea şi să fie fosforescentă. Şi pe urmă să dansezi din nou.

A! Şi ţi se pare că auzi pescăruşi!

Categoria dor din ăla.