Duminică, în scurta mea evadare, am făcut o excursie din Vamă până în 2 Mai, pe jos, pe malul mării. Deşi mă duc în Vamă de atâţia ani, a fost prima dată când am făcut drumul ăsta. De obicei mi-e suficient să am compania mării, a prietenilor sau a unei cărţi şi nu prea îmi vine cheful de plimbări. Dar acum m-am dus.

E un drum de vreo oră şi ceva dacă mergi în doru’ lelii, cum am făcut noi, şi e destul de fain, fiindcă e linişte şi se aud valurile. Nu tu muzică, nu hărmălaie. Doar linişte şi mare. Şi o mulţime de gunoaie, cele mai multe sticle de plastic, dar nu numai, că am văzut şi ditai anvelopele (de tractor, de camion, cine ştie?!) aruncate pe mal. Ce oameni sunt aia care fac aşa ceva?!

Azi am avut un gust amar. Nu e prima dată (şi nici ultima, ştiu prea bine) când mi se întâmplă oameni defecţi de omenie şi direcţie, tot aşa cum sunt unele cuvinte defecte de plural. Şi, chiar dacă până la urmă reuşesc să mă feresc, parcă tot e prea rece atingerea asta si parcă tot îmi vine, aproape inevitabil, să fug.

Am visat azi-noapte un şes înflorit cu o cărare la mijloc şi o piatră mare la capăt,o piatră netedă şi albă, lucind in soare.  Am încercat în joacă s-o dau la o parte. Apoi, înfierbântată, cu mare greu, am ridicat-o din loc. Mişunau gândacii şi viermii subt piatra alba. Şi, îngrozită, m-am deşteptat din somn.

Ionel Teodoreanu – Lorelei