Mi-a plăcut mult provocarea cu rochia de vis şi cred că de-acum am suficient avânt pentru a porni la vânătoare de materiale întru transformarea în realitate a rochiei făcută din cer şi mare.  Sigur, poate că n-o să arate ca-n vis, că eu nu sunt designer şi nici măcar pricepută în croitorit, dar e suficient, pentru început, că ştiu cum vreau să arate şi, mai ales, cum vreau să mă simt eu în ea.

Există, totuşi, zece rochii semnate Rhea Costa şi, dacă aveţi blog, una dintre ele, pe alese, poate fi a voastră dacă povestiţi cititorilor despre ea.

Când eram copil, rochia mea preferată era una de voal, toată numai volane, cu picăţele mici, portocalii. O iubeam atât de tare încât aş fi purtat-o non stop şi nu pricepeam neam de ce naiba nu am voie să mă îmbrac cu ea şi la joacă sau la plimbare. Mama, draga de ea, încerca să-mi explice că ar fi păcat să stric rochia la joacă şi că mai bine o păstrez pentru ocazii speciale, aşa că, precum măgăruşul din Shrek, îmi făcusem un obicei din a întreba aproape zilnic dacă era rost de vreo ocazie specială. Habar n-aveam ce înseamnă asta; mie îmi plăcea că rochia aia mă face să mă simt eu specială, o mini-mama, aşa, aproape un om mare!

Între timp, am învăţat comoditatea dar, dacă vreau să mă simt specială, chiar şi fără ocazie, sic!, dincolo de alte “instrumente”, ies din sfera băieţească de confort a pantalonilor şi pun haine de femeie :)