Bună! Numele meu este Ruxandra Predescu şi îmi plac poveştile

Aşa am început ieri, la TEDx-ul din Iaşi, cu povestea îndrăgostirii mele de teatru.

Iniţial, prezentarea mea era mai centrată pe ideea Cultura face diferenţa, cu ceva antropologie şi cu o grămadă de exemple de oameni sau comunităţi care s-au dezvoltat, inclusiv economic, nu doar social, prin cultură, şi chiar cu exemple locale – fiindcă m-am documentat în sensul ăsta în cele două zile petrecute la Iaşi. Şi, fireşte, cum altfel, o scurtă poveste despre FITS din aceeaşi perspectivă. Cum am fost rugată de organizatori, însă, am virat-o spre lucruri mai concrete legate de comunicarea FITS-ului şi apoi m-am mutat la Iaşi, spunându-le celor din sală cât mult mi-au plăcut lucrurile descoperite în oraşul lor. Şi sper că i-am convins ca ceea ce au spus, toţi, în încheierea speech-ului meu, Cultura face diferenţa, este real şi se întâmplă!

Mi-a plăcut la TEDx Iaşi pentru că am văzut multe feţe tinere, oameni frumoşi care cred că pot schimba ceva, altfel decât ieşind în stradă, altfel decât uitându-se la televizor, prin participare. Şi, aşa cum am văzut eu Iaşiul, oamenii cu care am vorbit, felul în care a fost organizat şi comunicat TEDx-ul, chiar cred că am motive să fiu optimistă în legătură cu potenţialul existent în oraş.

Am reţinut ideea lui Marius Ursache, bravatar.me, mult plăcut (de altfel, mi s-a părut cea mai bună prezentare), dar şi altele dintre cele expuse de vorbitori şi singurul regret este că a trebuit să plec atât de repede, altfel pierdeam avionul, şi nu am apucat să mai stau de vorbă cu participanţii.

De reţinut, admirat şi aplaudat, efortul şi rezultatul rapsodului Cosmin Vaman, care a făcut, pe loc, în timp ce se desfăşura, balada TEDx-ului şi un rezumat cu mult mai bun decât aş putea eu, cu sau fără note muzicale! Ascultaţi!

În fine, felicitări organizatorilor, dar şi participanţilor, pentru deschidere şi pentru că au fost un public atât de generos! Bravo!

După ce Tarom a considerat că poate nu mă trezisem prea bine de dimineaţă şi m-a zguduit serios atât în drum spre Iaşi cât şi la aterizare, pe o pistă foarte scurtă – mai că îmi venea să aplaud pilotul la aterizare – în apropierea unui teren proasăpăt săpat, am ieşit în lobby şi am dat nas în nas cu două fete zâmbitoare care mă aşteptau pe mine!

Iar afară, tot pe mine mă aştepta un Lexus care milita pentru Ideas worth advertising cam aşa

de’ntorcea lumea capul pe stradă după noi!

Ieri aveam şi nişte planuri, dar le-am ignorat. N-am mai fost la Iaşi de acu’ vreo 15 ani, tot o (prea) scurtă trecere, aşa că, în compania Corinei şi, mai apoi, a Ralucăi, am colindat un pic centrul.. cam până a început să plouă şi ne-am refugiat pe terasa de la Select, unde au cel mai bun serviciu şi cel mai bun tort de mere şi cafea la ibric!

Iaşiul se (re)construieşte, dar asta nu-l împiedică să te învăluie cu un aer întrucâtva boem şi te priveşte la fel de curios pe cât îl priveşti tu. Şi chiar dacă nu cunosc multă lume la Iaşi, se pare că ştiu pe cine trebuie, întrucât seara am fost îndrumată către anticariatul lui Mitică Grumăzescu de pe Lăpuşneanu, un loc din alt epocă, al cărui amfitrion are o fermecătoare efervescenţă cu care te cucereşte.

De cum intri, la uşă te întâmpină o mâţă cu doi pui – au codiţele mici şi semeţe nu mai mari de un creion – şi, inevitabil, la vederea ghemotoacelor, nu poţi să nu zâmbeşti. Aşezate cuminţi pe rafturi, sute de cărţi te îmbie să le cunoşti. Pe lângă ele, bijuterii, amintiri, albume, zeci de mii de ilustrate, o colecţie L’Illustration din secolul trecut, un evantai cât mine de înalt, nenumărate viori, tablouri şi două studente care exersează, una la pian, alta la vioară.

De altfel, se aude mereu muzica – de preferat clasică – în colţul ăsta de lume, parcă neatins de trecerea timpului, în ciuda faptului că Dom’ Mitică e atât de… fresh! Îmi ia aproape jumătate de oră ca să parcurg – superficial – parte din titlurile de pe rafturi şi să cercetez celelalte obiecte, dar şi să alint un pic pisoii. Mai devreme, pe stradă, un bătrân se apropiase de mine cu o carte în mână: Cumpăraţi-o, domnişoară, să am şi eu de-o pâine, daţi-mi un leu pe ea. Am cumpărat-o, era Contesa Cosel din colecţia Romanul de dragoste, iar în interior am găsit presate trei flori de colţ.

– De ce îşi vând oamenii cărţile?, îmi întreb gazda.

– Fiindcă se mută, fiindcă nu mai au nevoie de ele, fiindcă sunt greu de şters de praf, iar bătrânii pentru că moştenitorii le spun să pot să facă asta, pentru că lor nu le trebuie maculatură…

Mi se pare ceva extrem de trist în orice carte înstrăinată “pentru o pâine”, chiar dacă pricep că celuloza nu ţine loc de hrană. În Anticariatul lui Dumitru Grumăzescu am zâmbit ca la întâlnirea cu prieteni vechi de fiecare dată când am recunoscut o copertă din biblioteca părinţilor, cea care mi-a făcut copilăria încă şi mai frumoasă.

Mai târziu un pic, gazda mi-a arătat o poezie scrisă de Ion Minulescu iubitei (da, o alte femeie decât Claudia Millian, nevastă-sa), manuscris original, deci am ţinut în mână chiar hârtia pe care şi-a aşternut gândurile unul dintre poeţii mei preferaţi – ce emoţie frumoasă! – dar şi o scrisoare de dragoste, nebună şi, în acelaţi timp, lucidă, a aceluiaşi bărbat către aceeaşi femeie, semnată, poetic şi trist, “Ton Ex-Dieu”.

Sunt sigură că, după atâţi ani, nu ar reprezenta o indiscreţie, însă nu voi scrie mai mult despre asta – sunt lucruri pe care, aşa cum am spus şi în alte rânduri, le păstrez pentru buna funcţionare a sufletului propriu. Şi tot aseară, la anticariat, am mâncat prima felie de pepene roşu pe anul ăsta, dulce şi zemoasă ca romanţele lui Minulescu!

Şi mi-am pus şi o dorinţă, sic!

Ieri, la piaţă, la cireşe, ţigări şi brânză de vaci am nimerit de fiecare dată după cineva care cumpăra, adică am aşteptat “la rând” – pun cu ghilimele fiindcă o persoană în faţă nu e chiar rând. Oameni de toate soiurile în faţa mea, dar nici una dintre aceste persoane nu a spus Vă rog sau Mulţumesc vânzătorului, şi n-am putut să nu observ asta, fiindcă lipsa acestor cuvinte elmentare m-a zgâriat ca un dezacord între subiect şi predicat.

Mai pe seară am avut o discuţie faină cu cineva care-şi face lucrarea de dizertaţie pe tema cetăţeţanului (român) în democraţie, cum e el, cum ar trebui să fie, discuţie care a ajuns – cum altfel?! – la problemele societăţii contemporane, politică şi, inerent, schimbare.

În timp ce discutam despre lucrurile astea, eu fiind oarecum pesimistă în legătură cu această schimbare, peste drum de terasa la care mă aflam împreună cu interlocutoarea mea, au “erupt” patru tinere. Gălăgioase peste măsură, îmbrăcate ţipător, râzând şi împingându-se, înjurându-se, dar nu a ceartă ci pur şi simplu ca formulă de adresare, aceste patru tinere au apărut exact când spuneam că n-am motive de optimism în ceea ce priveşte posibilitatea ca schimbarea în bine să vină de la generaţiile viitoare, parcă pentru a-mi întări spusele.

În imediata mea apropiere, cea în care aleg să exist – reală şi virtuală deopotrivă – sunt oameni faini şi întâmplări frumoase, însă imediat ce ies din acest “costum de protecţie” (şi ies des) dau de oameni care parcă şi-au pierdut omenia şi care nu se mai obosesc să respecte ori să transmită nici cele mai elementare reguli de bun simţ şi de bună creştere.

În condiţiile astea, sunt încă şi mai convinsă că subiectul pe care mi l-am ales pentru sâmbătă, la TEDx Iaşi, Cultura face diferenţa, este disperat necesar şi potrivit temei evenimentului, şi anume Ideas worth advertising.

Să-mi ţineţi pumnii: am emoţii!