Nu, nu e chiar o declaraţie publică de amor ci titlul unei cărţi a carei protagonistă, Monica, are parte de cele mai haioase încurcături şi coincidenţe, carte apărută la All şi despre care scriu fiindcă mi-a plăcut, dar şi ca să-i pun la muncă pe cei de la editură via vALLuntar!

Monica are 32 de ani şi e italiancă, dar şi-a luat lumea în cap şi s-a mutat la New York. Lucează în magazinul cu antichităţi al unor surori, fete bătrâne, la fel de antice, vrea să devină scriitoare, iar viaţa ei amoroasă ar putea fi lesne etichetată drept un dezastru fiindcă se îndrăgosteşte cam de cine nu trebuie – hm, parcă am mai văzut filmul ăsta!

Fiindcă de fapt visează la Marea Dragoste, Monica se îndrăgosteşte de frumosul David, care e logodit şi care se va şi însura, până la finele cărţii (cu logodnica!), iese cu Jeremy, care e amabil şi plăcut până când devine stalker, apoi cu Edgar, care, ce să vezi, are o editură interesată să publice cartea Monicăi, doar că Edgar mai are şi ceva trecut, 17 ani mai mult decât Monica şi locuieşte pe alt continent! Oh, probleme!

În loc să ţi se facă milă, eventual, de Monica, tu, cititor netrebnic, râzi, uneori chiar cu volum, pentru că stilul autoarei, Federica Bosco, e cât de poate de haios, replicile şi păţaniile sunt bine (de)scrise, iar cartea, care bate un pic spre stilul chicklit, se citeşte uşor şi cu zâmbetul pe buze. Adică, serios!, în carte apare şi un căţel pe care îl cheamă Help! Vă daţi seama cum e să-ţi strigi câinele cu acest nume pe stradă?! Aham! Şi râzi, cam la fel cum am păţit cu întâmplările lui Bridget Jones!

Cum ziceam, “Îmi placi la nebunie” e o carte uşoară, haioasă, bine scrisă şi, din perspectiva asta, o şi recomand, mai ales că are şi două continuări, cu alte aventuri prin care trece Monica. Ce nu pricep, totuşi, e de ce naiba ne amorezăm de oamenii nepotriviţi (cu noi!), ha – obicei total nesănătos? Cine ştie? Mâna sus!

Îmi place campania vALLuntar, una în care echipa de la editura ALL trimite cărţi bloggerilor activi care solicită acest lucru şi, în schimbul recenziilor acestora, face muncă de voluntariat. Astfel, fiecare postare valorează 15 minute de voluntariat, iar fiecare comentariu încă trei minute.

Mi se pare ideal! Bloggerul se bucură de carte, are subiect, unul prin care încurajează lectura, cititorii săi îşi fac o idee despre cărţile apărute la editură, editura îşi promovează cărţile, organizaţiile profită de pe urma voluntariatului… cum ziceam, toată lumea câştigă!

Şi pentru că îmi place campania şi vreau să-i pun pe cei de la All la muncă (sic!), dar şi pentru că eram în urmă cu lectura, astăzi vă povestesc despre volumul Moştenirea de Katherine Webb.

Moştenirile nu ţin doar de averi materiale

La modul propriu, juridic, dacă vreţi, “Moştenirea” ar fi o veche casă englezească în care a început saga familiei Calcott cu un secol în urmă. De fapt, moştenirea asta este un secret bine ascuns, reprezintă depresia si tristeţea transmise de-a lungul a patru generaţii, începând cu Lady Caroline.

Secretul, pe care cititorul îl află încă din primele rânduri, un copil părăsit într-o tufă de flori, la marginea domeniului, nu e cunoscut decât lui Lady Caroline, cea care părăseşte copilul. Ce a dus la acest lucru, şi care sunt consecinţele sale, urmează ca cititorul să descopere în acest roman, capitol cu capitol.

Cartea nu m-a cucerit de la început, fiindcă abia după prima treime începe să devină palpitantă. Prima parte, e drept, are darul de a face portretul personajelor principale, surorile Erica şi Beth Calcott, moştenitoarele vechiului domeniu englezesc, nevoite, pentru ca moştenirea să devină a lor, să locuiască în vechea casă. În timp ce fac ordine, o veche fotografie a străbunicii ei dimpreună cu un copil trezeşte curiozitatea Ericăi.

Alternanţa trecut-prezent din capitole, o abordare ingenioasă

Cartea este ingenios construită, alternând trecutul cu prezentul, iar fiecare capitol se termină fix înaintea unui punct culminant astfel încât, la un moment dat, chiar am fost tentată să dau câteva pagini ca să văd ce s-a întâmplat mai departe. Nu am făcut lucrul ăsta, totuşi. Am acceptat regula impusă de scriitoare, şi nu regret, fiindcă până la urmă secretele se dezvăluie şi se întrepătrund, la fel cum se întâmplă cu trecutul şi cu prezentul.

Demn de reţinut, totuşi, că o persoană scoasă din mediul familiar se poate destabiliza psihic suficient de mult încât să ia cele mai dubioase decizii şi, de asemenea, că un copil crescut fără iubire, o să devină o persoană incapabilă să ofere iubire, otrăvind, iresponsabil şi poate chiar fără intenţie, tot ce-i în jur.

Dincolo de aceste idei, cartea se termină… vindecător!

Pentru că fiecare comentariu al vostru valorează încă şi mai mult de această dată, vă propun să discutăm despre importanţa a ceea ce moştenim şi, mai ales, a ceea ce lăsăm în urmă.

Dacă aţi avea de ales, voi ce aţi prefera să lăsaţi ca moştenire: grijă, idei, principii şi o bună educaţie sau un maldăr de bani?