Pe Aylin Cadîr am cunoscut-o la un spectacol pus în scenă de Chris Simion la Godot. Nu juca în el, dar venise să-l vadă, mi se pare că era chiar premieră. Purta ochelari şi codiţe de fetiţă cuminte şi întâi n-am ştiut de unde mi se pare cunoscută figura ei dar apoi mi-am amintit de o trupă de fete şi un serial la Pro.

Îmi place Pink, îmi place încă de dinainte de 2006, când am văzut-o live cântând unplugged Family Portrait de-am ţipat BIS! din toţi cei doi plămâni ai mei, chiar dacă recitalul ei era urmat de Mr. Manson pe care, de asemenea, nu-l mai văzusem live. De atunci Pink îmi place foarte mult nu mult.

Luată de val cu festivaluri, interviuri şi proiecte noi, deşi ştiam că are album şi clip nou, totuşi n-am apucat să-l văd, până în seara asta când stăteam eu cuminte pe canapeluţă c-o carte-n braţe şi cu teveul pus pe VH1 şi, puf!, Pink, cântec nou, clip nou. Şi mi-a plăcut la nebunie! Pentru exemplificare: