Mie îmi plac vulpile. Mi se par haioase, de parcă ar chicoti nonstop, puse fapte năstruşnice!  De fapt, sunt convinsă că vulpile, când vorbesc între ele, dimineaţa la cafea, în viziună, spun o mulţime de bancuri. Şi dă-i şi râzi!

Apropo, cel mai mişto banc (vulpea păcălită, gen) mi se pare ăsta:

Vulpea îl prinde pe iepuraş, iar acesta se roagă de vulpe să-i îndeplinească o ultimă dorinţă înainte de a fi mâncat:
– Ştiu că nu mai am nici o scăpare, lasă-mă te rog înainte să mă mănânci să dansez dansul morţii la iepuraşi!
Vulpea e de acord, iar iepuraşul începe să danseze:
– Una-n stânga, două-n dreapta, trei la stânga, patru-n dreapta… fugă marş!
Vulpea se uită mirată cum iepuraşul o şterge:
– Vai ce coregrafie de căcat!

După cum îmi plac vulpile, tot aşa de detestabil mi se pare obiceiul de a merge la vânătoare. Pot să pricep treaba asta doar în contextul în care nu vânezi – nu mănânci, dar altfel, nu! Să faci sport din omorâtul unor animale fără apărare mi se pare o chestie de o cruzime fără margini. Dacă eşti tare, bărbate, du-te şi bate-te parte-n parte cu ursul ori mistreţul. Cu puşca poate oricine, animalule!

Taman de aceea, sunt foarte încântată de reuşita notabilă a unei vulpi care, în drum spre supermarketul din pădure (se ducea să-şi ia pastă de dinţi), s-a trezit împuşcată de un vânător. Nu mi-e clar cum, dar isteaţa roşcată, chiar înainte să primească lovitura decisivă, dată cu patul puştii, a reuşit să apese cu laba pe trăgaci şi să împuşte vânătorul! Acesta a ajuns la spital, rănit în picior, vulpea a scăpat! Ha! Ştirea e aici.

via Costin