January 13

Facebook e tare harnic!

Un minut e o unitate infimă de timp fiindcă ce mare lucru poţi face în 60 de secunde? De fapt, sunt destul de multe lucruri pentru care n-ai nevoie de mai mult de un minut: să trimiţi un email, să faci ceai, să uzi florile (da, ştiu, mereu uiţi să faci asta), să scapi de bonurile fiscale din portofel, să speli cănile de cafea şi un pic de gimnastică ori să vezi un film.

Mă rog, nu e prea mare lucru. Dacă te uiţi, însă, ce se întâmplă pe Facebook într-un minut, lucrurile se schimbă niţel. Şi te face să te întrebi dacă lumea mai face ŞI ALTCEVA!!!

(aveţi răbdare un minut, se încarcă niţel cam greu)

PS Azi, via FB (cum altfel?!) cineva a remarcat că refresh.ro a scris despre asta în decembrie. Eu am văzut asta (abia) aseară, aici.


January 12

Cardul UNICEF: oameni mari pentru copii

Nu e nici un secret pentru nimeni campania de printre rânduri organizată pentru Salvaţi Copiii. V-am spus, şi repet, că ajutorul daţi acestor copii poate schimba nu doar viitorul lor ci şi pe cel al societăţii în care trăim. Nu este o opţiune sentimentală ci aproape o responsabilitate a fiecăruia dintre noi, cei care conştientizăm că statul ăsta român nu are legătură cu oamenii decât în perioada alegerilor şi colectării impozitelor. În rest, mai mult nu.

De aceea mi se pare fain că există un card afiliat UNICEF. Atfel, Unicredit plăteşte plăteşte organizaţiei umanitare 1% din valoarea tuturor cheltuielilor pe care le faceţi. Mai mulţi posesori de card, mai multe cheltuieli, mai mulţi bani pentru UNICEF. Mie îmi sună bine! :)

Şi, ca să fie treaba treabă, cine-şi face card UNICEF primeşte şi un abonament la Tabu. Foaaarte bun!

via Cristina Bazavan


January 12

Veşti frumoase de la Sibiu!

Mi-am dorit mereu să ajung la FITS dar pre(a)ocupată de verile job-related şi mai puţin de ale mele, prima dată asta s-a întâmplat abia când a fost “obligaţie de serviciu”, în 2009. Pusesem la cale un parteneriat cu frumosul ex-trust, aşa că m-am dus, chipurile, să mă asigur că totul merge smooth. Am văzut atunci şapte spectacole în două weekenduri, terapie cu teatru, aş zice. Printre ele, Faust şi Metamorfoze, capetele de afiş ale teatrului sibian.

Anul trecut am participat la tot festivalul, dar am văzut fix două spectacole! În schimb, am trăit una dintre cele mai mişto experienţe profesionale, căci măţăraia unui asemenea festival – numărul trei în lume ca mărime, apropo – e cel puţin inedită. O mână de oameni, nu mai mult de 20, pun la cale un uriaş eveniment ce ţine zece zile. Sute de spectacole şi cam tot atâţia invitaţi din străinătate – vă las pe voi să ghiciţi numărul de păţanii, mai mult sau mai puţin haioase, petrecute în culise la o asemenea desfăşurare de forţe. Priceless!

Taman am aflat că voi avea şansa de a repeta această fabuloasă experienţă în 2011, la ediţia în care Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu îşi sărbătoreşte majoratul. Drept pentru care ştiu şi vă comunic şi vouă tema din acest an: COMUNITĂŢI.

O să fie o super faină nebunie!


January 11

Când ne chinuie talentul

Mi-ar fi plăcut să ştiu să cânt la vreun instrument. În schimb, ai mei m-au dat la diverse sporturi. Gimnastică, tenis, înot (era sa mor în bazinul ăla – not fun!), volei şi  chiar orientare turistică. Drept urmare, am oareşce mobilitate, joc tenis decent, înot ca un căţel şi nu mă pierd în spaţiu. Dar nu ştiu să cânt la nici un instrument.

E drept, am avut blockflöte din ăla şi chiar ştiam să cânt Ceata lui Piţigoi şi Mica Serenadă. Dar n-am perseverat. Spre deosebire de domnul din clipul de mai jos (mersi, G., pentru pont), care se crede cel puţin King of the world. Persoanele sensibile sunt rugate să treacă peste momentele 3.12 – 3.15: dangerous display of a big white belly! :))

Să urmărim împreună această mostră de talent şi virtuozitate!

Dacă nu s-ar fi întâlnit înainte cu gheţarul, cred că până şi Titanicul se scufunda de râs la aşa o interpretare! Cameroooneeee, pune repede mâna pe el!


January 11

Intenţia scrisorii de intenţie

Am citit azi că cei care-şi caută job sunt supăraţi că nu primesc răspunsuri de la potenţialii angajatori, atunci când trimit un CV, şi că se plâng de neprofesionalismul celor din departamentele de recrutare.

O fi şi neprofesionalism. De fapt, sigur există şi aşa ceva, am trecut prin interviuri în care a trebuit să fac eforturi susţinute ca să-mi cenzurez binemeritate ironii faţă de “specialistul HR”. Pe de altă parte, însă, primesc CV-uri nesolicitate de la diverşi absolvenţi sau chiar de la persoane cu ceva experienţă. Sunt destul de puţine încât să le răspund “Mulţumesc. Nu există nici un job disponibil acum. Când o să fie…”. Uneori o fac, uneori nu.

Motivele pentru care nu o fac sunt multe şi, dacă nu primiţi nici un răspuns, luaţi în considerare următoarele aspecte, înainte să criticaţi destinatarul CV-ului şi/sau scrisorii. Sau, şi mai rău, să-i trimiteţi un mail acuzator.

– jobul pentru care aplicaţi nu are legătură cu ce e în CV ca pregătire şi/sau experienţă şi nici scrisoarea de intenţie nu mă lămureşte cum că visul vostru ar fi să deveniţi PRi după cinci ani de condus TIR-uri.

– scrisoarea de intenţie e Copy/Paste şi îmi este clar că e aceeaşi indiferent pentru ce job aplicaţi. Nu e bine. Scrisoarea trebuie să mi se adreseze mie, să mă convingă pe mine. Şi o să mă prind dacă nu e aşa.

– scrisoarea de intenţie şi/sau CV-ul au greşeli, fie de redactare, fie de topică ori gramatică. Poate că pentru aprozarul din colţ e irelevantă scrierea perfectă. Pentru un job de PR, însă, nu e, ba chiar dimpotrivă. Se punctează.

Şi, pentru că veni vorba, încercaţi să faceţi din scrisoarea aia ceva mai mult decât un preambul la CV: “Bună ziua, vă trimit ataşat CV-ul meu”. Serioos?! Pe viitor e bine să ştiţi că la primirea unui email cu ataşament ne apare ceva ca o agrafă de birou. A fost greu, dar ne-am prins, în timp, de semnificaţia acelui simbol.

Cum ziceam, eu primesc (doar) câteva CV-uri pe săptămână. E, imaginaţi-vă ce înseamnă să primeşti sute, aşa cum se întâmplă cu cineva dintr-un departament de HR, mai ales dacă respectiva companie are unul sau mai multe posturi libere anunţate. Multe primite, puţine alese. Şi dacă voi nu faceţi nici un efort când aplicaţi pentru un job, de ce v-ar trata potenţialii angajatori cu bunăvoinţă? Aham. N-au nici un motiv.


January 10

Dragoste la prima citire

Azi am primit al doilea colet şi, odată cu el, pe ursuleţul Otto. Mă rog, nu chiar pe el, ci autobiografia lui. Am şi citit-o, e o carte pentru copii şi nu are foarte multe text. În schimb are desene făcute în creion chiar de autor, desene frumoase, ca şi povestea lui Otto. O aventură extraordinară, apropo, cu război, prieteni pierduţi şi regăsiţi, o călătorie peste ocean, bucurii şi tristeţi. De citit.

L-am aşezat pe Otto lângă celelalte două cărţi de care nu m-aş despărţi niciodată: Prinţesele lui Şerban Foarţă şi Micul Prinţ, varianta cu desenele lui Saint Exupery. Ambele, teoretic, cărţi pentru copii, ca şi Otto. Şi totuşi, eu le găsesc delicioase chiar şi azi, când actele de identitate mă despart de vârsta copilăriei.

Bineînţeles că le-am scos şi pe ele de pe raft şi le-am răsfoit. Mi-am mai amintit de Habarnam (e acasă la ai mei) şi de Natalia Durova, căpriorul Biţă şi motănaşul Tumbă – mai ştie cineva de cărţile astea??

A! Şi pentru că tot a venit vorba, aş vrea şi eu, cu împrumut, măcar, Aventurile lui Ciopîrţilă de Tiberiu Utan. O caut de vreo doi ani prin anticariate, şi pe net şi pe la Universitate, dar n’o găsesc.

Ia să vedem cine ce citea când era de-o şchioapă. Să zicem… tinereii Cristi, Stefan, Diana, Aiurea, Marieta, Sorin şi, deşi ştiu că nu se joacă leapşa dar poate zice la comentarii sau pe twitter, Arhi.


January 10

Fardurile, o relaţie platonică

Mă întreabă Maldita de farduri şi relaţia mea cu ele, motiv pentru care m-am aşezat întru cugetare şi pescuire de amintiri, cam ca Dumbledore din pensiv.

Primul obiect din această categorie de care pot să-mi amintesc e o mascara Helena Rubinstein. Tubul era auriu, semăna cu un stilou şi mă atrăgea ca un magnet. Nu ştiam nici la ce foloseşte şi nici nu mă interesa. Eu îl foloseam ca microfon pentru lălăielile curente, as seen on TV. El e, neschimbat în ultimele decenii:


Mama zice că m-a găsit odată măzgălită cu ruj din cap până în picioare, dar eu nu-mi aduc aminte aşa o ispravă. Şi chiar dacă s-a întâmplat, cu siguranţă, rujul e cel care m-a atacat. Eu eram un biet copil lipsit de apărare.

Istoria recentă

Până să încep şcoala, machiasem toate păpuşile. Cu carioca. Erau hidoase! Dar pe faţa mea tot nu eram tentată să desenez şi primele încercări s-au petrecut abia în liceu. Vinovat, de data asta, era un creion dermatograf. Tata m-a pus să mă şteg imediat şi mi-a tras un perdaf de parcă luasem măcar un patru la mate – ştiu, pentru că l-am luat şi pe ăla, tot în primul an de liceu!

Deci, pe furiş, mai puneam nişte dermatograf. Şi, ulterior, un pic de mascara. Când şi dacă îmi aminteam. Ceee ce nu se petrecea prea des, oricum. Abia printr-a 12-a am început să mă machiez, dar numai în cadrul activităţilor extraşcolare, la radio sau la concertele din Club 30 sau din Lăptărie.

Şi alte (multe) damblale!

Totuşi, partea asta cu fardurile nu s-a lipit niciodată de mine. Mă machiez, da, la birou sau când ies prin cluburi, dar sunt departe de a avea un întreg arsenal de produse. Fond de ten, farduri de pleoape, dermatografe, două rujuri, mai multe glossuri, blush, mascara. Le pot aplica pe toate, corect, fără să mă uit în oglindă, sub două minute. M-a cronometrat un domn, uluit de aşa performanţă.

Deci cu machiatul n-am cine ştie ce relaţie. Totuşi, ca orice femeie, nu sunt lipsită de damblale. Lac de unghii, am mai zis. Nenumărate accesorii:  cercei, chestii de atârnat la gât, brăţara de gleznă, tatuajul. Eşarfe şi fulare şi şaluri. Şi pălării. Pantofi! Şi botine! Şi sandale! Parfumuri! Şi, desigur, fumuri! :))


January 9

Dor căţărător de ora 23.16

Nu începe niciodată aşa devreme, dar probabil că anul ăsta, după un 2010 prea lin, îşi cere drepturile. Deja!

Deci vineri noapte, pe neaşteptate,  cu un pom de Crăciun lângă mine, zduf! M-a lovit, aşa, brusc şi dintr-o dată, de-a trebuit să sprijin un perete. Şi mai târziu la fel, într-o hărmălaie de nedescris.

Şi-az’noapte, tot aşa, brusc, de nici nu-mi mai auzeam interlocutorul, o secumdă lungă am avut senzaţia că încolţea de-a dreptul, pe repede înainte, mai-mai să iasă prin tricou. Probabil era de la bolovanul purtat la gât, cules acum vreo trei ani pe fericirea-i un lucru mărunt dintr-o dambla devenită obicei, transformat apoi în medalion şi dăruit pe post de piatră preţioasă. Probabil. Dar eu n-aş fi deloc aşa sigură.

Ce ştiu, sigur-sigur, e că mie îmi e dor de mare. Atât aşa:

The Cat Empire – The Lost Song (live)

Asculta mai multe audio diverse

cât şi aşa:

cât şi în alte feluri pe care limitatul internet nu e-n stare să le transmită. Cum ar fi gustul de piele sărată. De exemplu.


January 9

Un vis

În prima sa aparaţie publică, Susan Boyle, o tărancă din fundul Scoţiei, a declarat că ea cântă şi că i-ar plăcea să ajungă faimoasă cam ca Elaine Page. Pfuahahahaha, a fost reacţia publicului, a juriului şi a milioanelor care au văzut clipul pe YouTube. Tanti, vezi de treabă, bagă minţile în capul creţ şi grizonat! Auzi la ea, ce tupeu!

Ultima între cei zece copii ai familiei Boyle, Susan a fost privată de oxigen la naştere, ceea ce a dus la oarece dizabilităţi de învăţare şi, desigur, la multe ironii şi răutăţi din partea celor din jur. Sigur nu i-a fost uşor ca ţintă a miştourilor, dar a continuat să viseze şi să creadă în visul ei, ajungând într-un final pe scena de la Britain’s Got Talent, de unde a plecat spre satul ei cu trei Yes! Demonstrase!

Nu contează că n-a căştigat concursul, ieşind doar pe locul doi. E neesenţial. A fost remarcată iar acum are propriul ei album, The Gift*, care e în topul vânzărilor pe 2010, cu aproape două milioane de copii vândute, chiar dacă a fost lansat abia la finele lunii noiembrie.

Cel mai important lucru, însă, e că a fost pe scenă în duet cu Elaine Page şi acum e măcar la fel de celebră ca aceasta, dacă nu chiar şi mai şi! Vis împlinit!

Ştiu că au curs râuri de pixeli şi cerneală despre Susan Boyle. Dar eu am descoperit-o cu adevărat abia la finele anului trecut, ascultând varianta ei la Memories şi apoi fiecare piesă de pe The Gift.

*Pe care, apropo, urmează să-l primesc. Pentru că, nu-i aşa?, Moş Crăciun există!


January 8

Exele pe înţelesul tuturor

Ca să fie clar: bărbaţii nu-s curioşi, nu! Ei fac research, se informează, se miră, se nedumeresc. Şi uite-aşa a progresat lumea de la bizonul aţos vânat cu suliţa goală până la prăjiturelele cumpărate în miez de noapte de la non-stop.

Totuşi, uneori au şi ei curiozităţi. De exemplu, despre exe. Adică de ce reprezentantele aceastei categorii,  în loc să rămână unde e treaba lor, adică în trecut, se interesează în continuare de soarta lor.  Şi cum adică să rămâna ecşii “Amici”? Mai jos, explic, pe rând. Şi cu un desen.

E adevărat, uneori problema poate deveni spinoasă. Personal, cu excepţia păruielilor, cred că am avut ghinionul de a experimenta aproximativ tot spectrul exesc în splendida şi deplina sa desfăşurare. Cel mai frecvent întâlnit gen e exa care-şi vede de treburile ei până când el începe o relaţie şi, brusc, ea nu mai vrea să fie exă. Să vezi atunci telefoane şi SMS-uri şi invitaţii la film şi mailuri şi poze cu camera ei proaspăt redecorată în bleo. Hm… Să-i rup ei capul? Să-l rup pe-al lui? Cine e de vină, de fapt?

Şi totuşi, nu e (doar) vina exelor

De foarte multe ori, domnii au prostul obicei de a pleca la vânătoare înainte ca mâncarea să se strice (băi, şi e tipic masculin să te intereseze doar mâncarea în povestea asta, apropo!), ba uneori simt aşa, o nevoie atavică, să schimbe meniul, chiar dacă nu e nimic în neregulă cu mâncarea. Şi ce fac ei, draguţii? Îşi pun penele şi kiltul de piele, se vopsesc pe faţă, se tăvălesc prin noroi, şi pleacă la vânătoare.

– Helăăău, domnu’, mă scuzi că întrerup momentul “Me, Tarzan!”, dar când crezi că ajungi pe-acasă?

– Ăăă, păi, ştii? Ăăăă, nu prea aş mai veni. Să vezi, că mâncarea era… ăăă… nu era…. Şi a trecut pe-aici o turmă de căprioare… Şi eu… ăăăăă… trebuie să închid acum. Da’ mai vorbim. Pa!

It’s called CLOSURE!

Sunteţi grozavi şi mirobolanţi şi “King of the word” şi “This is Sparta!” şamd, dar nu vă înduraţi, la drept vorbind, să spuneţi, asumat şi politicos şi definitiv: Uite, nu mai merge. Şi nu mai merge pentru că… Asta e, de fapt, nu ne potrivim. Nu sunt fericit. Am încercat, nu pot. Dacă nu e nebună (dar cine a ales-o aşa?) n-o să arunce cu oala de sarmale după voi. Poate c-o să fredoneze “It mush have been love” vreo săptămână, dar o să-şi vadă de viaţă dacă sunteţi fermi şi n-o sunaţi peste trei zile s-o întrebaţi ce mai face. Apropo, asta e ilar nu trist, am mai spus:

Dar, nu! Prea rar există closure, fiindcă habar n-aveţi ce vreţi! Şi de ce să nu rămână o portiţă deschisă la peştera unde-i cald şi bine?! Sau măcar un geam, acolo, un oberliht, un nume în agenda de telefon, ori în lista de messenger, o aluzie pe blog sau pe reţelele sociale… Cutărică visează cai verzi pe pereţi. Like. Like. Like. Like. Dar tu ştii, şi ştie şi ea, că tabloul din dormitorul pe care l-aţi împărţit chiar e cu cai verzi pe pereţi. Unlike.

Am întâlnit şi ecşi fericiţi

Nu, nu e haios să te joci cu sentimentele ecşilor. O facem, totuşi, de naşpa ce suntem. Dar nu e ok.  Relaţiile pe care le avem ne modelează. Învăţăm, fie unul de la altul, fie împreună. Evoluăm.  Astfel, a încerca să ştergi orice urmă din relaţie cu buretele, e doar o dovadă de imaturitate. Poate fi dureros de acceptat, dar şi asta e o lecţie..

Cât despre “amici”, dacă despărţirea a fost civilizată şi agreată de ambele părţi, dacă am petrecut suficient timp împreună, sigur nu devenim doi străini peste noapte. E suficient cât să ne sunam din când în când şi poate să ne vedem şi la o cafea. Şi, da, chiar să-l rogi să aibă grijă de motan când tu lipseşti de-acasă câteva, mai multe, zile. Been there, done that. Nimeni nu a fost rănit.

PS pentru cazurile, desigur, atipice, de răzgândire (mulţumesc, Daniela)