December 17

Unde fugim de-acasă: Sibiul cel minunat la nivel Continental!

Sunt câțiva ani – deja! – de când tot mă duc drumurile profesionale prin Sibiu și, între timp, am adunat prieteni acolo, locuri favorite în oraș, opriri obligatorii. Dar, dacă nu punem la socoteală un început de martie teribil de înghețat, iarna nu prea am ajuns pe-acolo. Mi-am făcut timp acum, la început de decembrie, ca să vizitez Christmas Market-ul sibian. Și prietenii. En, fin, o parte, căci, din păcate, n-a fost vreme de toți – pentru asta mi-ar trebui un ”turneu„ mai lung de două zile!
Continue reading

November 29

Cum ar fi trebuit să fie Revelionul ideal! Şi un concurs!

Când eram mică, pe la şcoala primară, cred, visul meu era ca de Revelion 2000 să fiu prinţesă la Cota 2000. Fatalitate, însă! În noapte de dinainte de anul 2000 eu nu urma să am vârsta rotundă de 20 de ani, iar ziua mea e în martie, nu pe 31 decembrie. Şi întrucât rochia mea de prinţesă (era de mireasă, desigur, dar la vremea aia nu-mi era clară diferenţa între una şi alta!) trebuia să fie diafană şi subţire, iar treaba asta nu cadra câtuşi de puţin cu peisajul arctic de la cota 2000, am renunţat de tot la această fantezie.

Continue reading

August 10

Două zile pline de aventură

Cum ar fi să pleci pe mal de Dunăre într-un weekend programat, însă, la mijlocul săptămânii?! De marţi până joi, aşa, dar să te întorci la timp ca să prinzi avanpremiera bucureşteană a mult-aşteptatului Dark Knight. Ştiţi cum e? E grozaaaav!

O gaşcă de “directori” cu funcţii care mai de care, unii mai bloggeri, alţii şi artişti, o secretară, nelipsita pilă, şi prieteni care să se îngrijească de casă şi masă (Continental), de organizare (Blogal Initiative), de aventură (Aventuria) şi, nu în ultimul rând, de transport (Renault România) – în aşa fel încât tot ce ai de făcut este să te simţi bine. În mod activ, după cum o să vedeţi!

C-o zi înainte să plecăm, Chinezu zicea c-ar trece să mă pescuiască pe la un 9 dimineaţa, timp suficient pentru bagaj – ştiam că o să fie un weekend aventuros dar în afară de adidaşi eu nu am nici un fel de echipament în sensul ăsta! – numai că m-a sunat pe la 8 şi-un sfert că în 10-15 minute să fiu jos! Nu ştiu ce-am aruncat în geanta aia, dar am fost jos!

Şi-am pornit, tropa trop, până pe la kilometrul 50 unde ne-am reunit, toată gaşca de bucureşteni. O cafea, un o măslină, apă, multă apă, şi haidam să pescuim bloggeriţa din Craiova. Ziceai că suntem ăi mai sportivi din lume, cu biciclete multe şi caiace prinse responsabil pe suporturile speciale de (la) Aventuria, iar din maşină cam aşa se vedea:

Noi am mers cu un Scenic, apropo, Chinezu a povestit despre el aici, mai bine decât aş putea eu, lucru firesc, dacă ne gândim că el a condus, iar eu nu am permis : D

Destinaţia călătoriei noastre, şi gazda aventurii, a fost Motelul Continental Porţile de Fier – suficient de retras pe malul Dunrii, în aşa fel încât să ofere intimitate unui grup măricel, cum am fost noi, dar, la o fugă de maşină de Orşova, în caz că cineva rămâne fără ţigări, de exemplu. Nu c-ar fi nevoie să ieşiţi de-acolo, dacă vă bate gândul unui team building, există sală de conferinţă, restaurant, piscină şi Dunărea, cum ziceam, care se vede frumos din toate camerele, dar e păcat să nu daţi o raită prin împrejurimi şi să rataţi o plimbare pe frumosul fluviu. Asfinţitul văzut din mijlocul întinderii de apă are consistenţa mierii.

Seara, după plimbarea pe Dunăre, am făcut echipele, pornind de la verigile slabe – cei, mai bine zis cele care nu ştiau să meargă pe bicicletă. Printre ele, şi eu. Coechipierii mei au fost Vlad, Cristina şi Augustin. Şi ce mai coechipieri, după cum o să vă povestesc! Ne-am spus echipa PRimii, ca Vlad la bază e programator, Cristina şi cu mine facem PR, iar Augustin… Augustin are mereu o replică PRegătită! Şi după aia am servit o saramură de peşte ca la mama ei!

A doua zi, mai matinal decât mi-ar fi plăcut mie – lucru compensat, însă, de faptul că vedeai Dunărea pe geam, ne-am urcat în maşini şi-am plecat să facem puncte pentru echipele noastre – patru cu toatele! Două au escaladat Ciucarul Mare, alţe două -printre care şi PRimii – am pornit să ne dăm cu bicicletele. Să se dea, adică, fiindcă eu, după cum am zis… Nu ştiu!

Totuşi, mult prea minunaţii mei colegi, ca să fim o echipă şi ca să nu pierdem punctele pentru participare in corpore, m-au căţărat în şa şi m-am ajutat să parcurg traseul, ba chiar fără să dărâm nici un jalon. Ca la carte! Şi cu mine strânsă pe bicicletă ca o pisică într-un copac la rădăcina căruia stă o haită de căţei cu dinţii la vedere! Cam aşa:

Şi nici măcar n-am scos un timp atât de rău! Dar şi dacă se întâmpla asta, eu tot aş fi rămas foarte impresionată de efortul colegilor mei de echipă. Presupun că şi asta ţine de bunele rezultate ale unui team building: eu m-am urcat pe bicicletă deşi îmi era teamă, iar ei m-au ţinut deşi nu le-a fost prea uşor, eu fiind incapabilă să-mi ţin echilibrul pe două roţi! Şi le mulţumesc!

Pe urmă am făcut schimb cu celelalte echipe şi noi ne-am căţărat pe Ciucarul Mare, un drum nici prea prea nici foarte foarte, pantă, pantă, dar domoală, ca să facem o poză creativă. Dar, dincolo de asta, pentru o asemenea privelişte:

(merită toate eforturile, vă spun!)

Mai veseli după asta,că, deh, trecusem de două probe, ne-am înapoiat la Motel, unde am apucat să facem câte un duş şi să mâncăm, apoi am pornit spre ultima parte a aventurii, respectiv concursul de caiac vite(a)ză!

Nu m-am mai urcat niciodată în aşa ceva, dar mi-a plăcut, şi mi-a plăcut la nebunie! Pricep că ambarcaţiunile folosite de noi erau mai pentru începători, aşa, un pic mai late, dar, oricum, m-am simţit foarte bine şi foarte în siguranţă. Eu şi vesta mea de salvare, ca să fim înţeleşi – cei de la Aventuria n-au lăsat nimic la voia întâmplării! Mi-a plăcut atât de tare încât am câştigat întrecerea şi la fel au făcut şi Cristina cu Augustin,

ispravă care, la finele zilei, avea să ne aducă locul I la echipe. Nu că asta ar fi contat cu adevărat pentru cineva! :))

Bonus la toată faza a fost furtuna. Pornită brusc, cu vânt puternic şi o perdea de ploaie care s-a mutat curând spre noi, cu valuri de Dunăre supărată şi cu cer întunecat – o nebunie de vijelie! Mi-a plăcut şi la fel şi furtuna care, odată ajunşi înapoi la motel, se vedea deasupra Drobetei.

Iar pe seară, cireaşa de pe tortul poveştii, concert cu Make şi Vlad, de-am cântat să acoperim ploaia care, între timp, venise şi pe la noi! Şi dimineaţa devreme, nu se luminase încă, atunci când am plecat spre căşile noastre, furtuna ne-a însoţit preţ de vreo 20 de minute, la fel de puternică, de tunătoare şi de fulgerătoare precum fusese cu o seară înainte.

Din păcate, la Bucureşti era soare. Şi tot din păcate, aventura noastră n-a durat decât două zile. Partea bună, însă, e că ne putem întoare oricând!

PS După ce am revenit din povestea asta am decis să păşesc mai des afară din zona mea de confort, chiar şi cu preţul unei febre musculare, aşa că m-am apucat, de curând, de yoga. Şi nu e atât de simplu pe cât ar putea părea. Dar despre asta într-un episod viitor!

July 24

Iar ajung pe drumuri!

Călătorului îi şade bine cu drumul, aşa că peste un ceas pornesc spre Porţile de Fier, ca să văd dacă se deschid cum trebuie, dacă mai trebuie unse, în caz că e necesar de lunea viitoare încolo! Glumesc, că de fapt mă duc în Team Building cu Bloggers Inc, o companie mamă (şi tată) în care toţi câţi suntem, vreo 20, am impresia, ne ocupăm şi cu treaba asta de-i zice blogging.

Un pretext de plimbare pe coclauri, aventuri cu caiacul, fugărit zmeie, ceva drumeţii şi privit ceilalţi cum se dau cu bicicleta, ca eu tot n-am învăţat cum se face treaba asta, cu toate că am tot fost “ameninţată” în acest sens.

Pentru că e corporaţie serioasă – fictivă, dar serioasă! – toată lumea, cu câteva excepţii, e director. Şi pentru că era oarecum pleonastic sa-mi adjudec o poziţie managerială la departamentul Comunicare (aham, între alţi bloggeri!), m-am învârtit şi am ajuns Director la stat, atât la propriu cât şi la figurat, muhaha! Cică salarii mari, muncă puţină, deplasări cu duiumul şi genţi de firmă + o grămadă de chestii inutile şi indecent de scumpe achiziţionate pe banii statului, că am văzut că aşa e treaba pe-acolo.

Mai mult, la o adică, dacă se lasă cu prea multă aventură, pot oricând să spun că am treabă la… stat şi să mă sustrag hoinărelilor în care cică e posibil să dăm nas în nas şi cu niscaiva vipere – nu, mulţumessssc!

În rest, e bine: la Continental, primitoare gazdă, vom sta chiar vizavi de Dunărea cea albastră, drumurile noastre toate sunt bătute cu maşini de la Renault, iar aventura e asigurată de Aventuria. Acum mă duc să încropesc un bagaj, până nu uit ce ne-au spus să ne luăm la noi. Deci bocanci, cremă de protecţie solară, pelerină de ploaie… ce mai era?!

Ah, dacă ştiţi locuri şi poveşti mişto în zona Porţie de Fier, lăsaţi un comentariu. În măsura în care mă lasă programul general, mă duc să cercetez şi, cine ştie, poate vă aduc un borcan de Cipiripi.

În caz de vreo urgenţă, puteţi să-l contactaţi pe Domnul Sony, el mereu ştie ce e de făcut.

PS da, ştiu că poza e cu susul în jos. Pe Dunăre, precum în cer, aşa şi pe… apă!