Că e sărăcie o ştim cu toţii. Că puţini bani pe care-i are onor guvernul sunt investiţi cu, mă scuzaţi, curul, iar nu e o noutate. Toate insistuţiile se plâng că nu au bani. Şi totuşi, iau laptopuri dintre cele mai scumpe, iar pe lista de achiziţii publice se află şosete (RomSilva), laxative (SIE) sau lumânări (ADP Ploieşti). Lumânări în valoare de 150.000 de lei. Ce mama albinelor face ADP-ul cu zeci de mii de lumânări, explicaţi-mi şi mie, vă rog, că nu pricep!
A! Staţi aşa, că m-am lămurit. ADP a revândut lumânările prin magazinele proprii de la poarta cimitirelor, cu un profit declarat de 60.000 de lei. Deci oricum o dai, statul te fraiereşte!
Totuşi, nu pot să nu mă întreb la ce-i trebuie lui SIE atâtea laxative. Avem probleme de stat aşa de nasoale?! Io zic să facem o colectă publică, să adunăm bani pentru hârtie igienică, al’fel ne umplem de rahat!
La categoria emoţii, teatrul e, într-un top personal, înaintea filmului. Nu iese nimeni din ecran să interacţioneze cu mine, nici în mama 3D-ului! Şi îmi plac spectacolele în care actorii depăşesc spaţiul consacrat de joc şi vin în sală. Te simţi ca o părticică de spectacol. Şi, în ciclul biropat ce descrie vieţile celor mai mulţi dintre noi, orice emoţie frumoasă e binevenită!
Aseară am fost la primul şnur Ivanov cu Vlad Ivanov care joacă, desigur, personajul cu acelaşi nume – Cehov însuşi n-ar fi putut face o distribuţie mai nimerită! Şnur e, în termeni de culise, repetiţia cap-coadă a unui spectacol, ca o variantă needitată a unui manuscris. Apropo, piesa a fost scrisă în 10 (da, zece) zile, iar punerea în scenă va fi durat, până la premiera din 30 ianuarie, şase săptămâni. Mi se pare o super performanţă!
Din acest motiv, de needitare, experienţa a durat spre patru ore – cam prea lungă pentru a-mi reţine constant atenţia, s-ar putea zice. Totuşi, n-a fost cazul, şi e bine să ştiţi că spectacolul propriu-zis nu va dura atât de mult, această repetiţie având, printre altele, rolul de a stabili ce scene trebuie scoase ori accelerate pentru ca spectacolul să capete un ritm perfect. Şi, pentru că regia poartă semnătura lui Andrei Şerban, n-am nici un dubiu că aşa o să se întâmple.
Oricum n-aş fi putut să nu fiu atentă întrucât Ivanov, pe lângă… Ivanov, beneficiază de o super distribuţie: Marius Manole (personaj negativ care nu ţine cont decât de sine şi de interesele sale, adesea utopice), Mirela Oprişor (soţia lui Ivanov care a pierdut tot: avere, religie, familie, sănătate, iluzia iubirii), domnul Victor Rebengiuc (atââââât!) sau Dana Dogaru – o foarte plăcută revedere.
Pe scurt, Ivanov nu ştie prea bine ce-i cu el. A crezut că iubeşte, nu se ştie dacă o femeie sau potenţiala ei zestre, e nefericit, are datorii, e deprimat rău şi totuşi nu-ţi e milă de el, pentru că se lasă “supt” de această depresie ca de-o gaură neagră, fără să lupte, ba chiar rezistând, aparent, oricăror eforturi menite să-l ajute. Nu e o comedie, dar am râs, şi nu puţin!
Dacă aveţi nevoie de vreun imbold suplimentar pentru a vă lua bilete, vă mai spun doar că spectaculoasa treime Ivanov, Rebengiuc şi Manole dă naştere, pe scenă, unui personaj cotidian extrem de complex şi comun, şi pe care, în lipsa unei alte definiţii, o să-l numesc (banal, ştiu!) Bărbat.
Grand merçi, Cristina, pentru experienţă şi pentru imagini!
Bonus: ce zice Chinezu despre spectacol şi un interviu cu Kenneth Branagh despre cum l-a văzut şi jucat el pe Ivanov la Londra:
