Abia s-a înfiinţat oficial şi a anunţat “lovitura anului în politică” (dacă e să mă iau după Realitatea) şi unanimitatea lor socio-conservator-liberală scârţâie pe ici, pe colo, mai precis prin zona conservatoare. Pe scurt, deşi anunţată cu maxim de tam-tam, susţinerea candidaturii lui Oprescu la Primăria Capitalei nu se bucură chiar de “completă unanimitate” deşi asta a declarat C. Antonescu la conferinţa de presă.

Vai! Dar ce s-a întâmplat?! Ei bine, Preşedintele PC, Daniel sau Costel smth, că nu mi-am bătut capul să reţin, a ieşit public să spună că pe ei, pe PC, adică, nu i-a întrebat nimeni şi nici nu îl susţin pe Oprescu fiindcă îl vor pe Piedone. O să trec zâmbind peste nesăbuinţa admiterii, în public, cât e de “important” PC pe scena politică autohtonă, dar nu pot să nu remarc prima fisură (publică) în aşa-zisa unanimitate a USL.

Personal, aş vota pe oricine mai puţin pe Oprescu fiindcă mi se pare genul care începe 1000 de chestii şi nu termină nimic. PDL ar face bine să nu mai vină cu Buldogul, că nu e suficient de popular, dar sper să propună o soluţie mai bună. Nu de alta, dar eu mă duc la vot!

PS Nu doar că USL are o problemă cu comunicarea internă, dar are una şi cu cea externă: singurul site pe care l-a găsit google, http://www.uniuneasocialliberala.com, e neoficial.

PS

S-a vorbit mult despre modul în care presa (mai ales televiziunile) a înţeles să facă rating pe seama morţii unui artist, mai ales când cu Mădălina Manole şi circul aferent. Şi mie mi se pare o ipocrizie nemărginită ca mass media să vorbească despre dispariţia unor oameni pe care, cât au fost în viaţa, i-a ignorat aproape cu desăvârşire.

Azi este rândul lui Johnny Răducanu să facă rating. L-am cunoscut şi ascultat cu plăcere în câteva rânduri, îi regret dispariţia, dar nu despre admiraţia mea este vorba aici. Este vorba – exemplu concret! – despre Realitatea TV care difuzează imagini dintr-un interviu realizat cu maestrul acum doi trei ani, interviu care nu a fost NICIODATĂ difuzat sau editat până acum.

Am ascultat prima parte a interviului acum jumătate de oră:  e o mostră de inteligenţă spumoasă, un om viu care încearcă să treacă cu umor un pic amar peste neajunsurile vieţii unui artist în România. Şi când zic artist, chiar la asta mă refer, nu la toate fâţele care-şi plimbă fundurile pe ecrane şi prin hârtia de ziar.

Facem breaking news cu “A murit Cutare”, luăm declaraţii la telefon de la alţi artişti, vorbim despre dragostea publicului pentru creaţiile artistului, despre talent, despre cât de minunat a fost dispărutul…  fără nici un pic de jenă pentru faptul că acum doi ani am făcut un interviu cu el şi nu l-am difuzat niciodată…

Nu ştiu dacă vă gândiţi ce înseamnă acordarea unui interviu pentru un artist în vârstă, adesea ignorat de televiziuni. E o speranţă, o confirmare că arta lui, că munca lui încă se bucură de interes, că nu a fost uitat, că mai există în conştiinţa maselor. Probabil că le-a spus apropiaţilor despre interviu, probabil că a aşteptat, încântat, să-şi vadă declaraţiile la TV. Nu ştia, bietul artist, că trebuia să moară pentru ca televiziunea de ştiri să difuzeze interviul cu el…

sursa foto