Săptămâna asta am mâncat Cirque du Soleil pe pâine. Aproape toate orele în care n-am dormit au fost petrecute aici, la Romexpo, sau documentând despre Saltimbanco şi Cirque – aşa îi spun cei implicaţi. Nu există altul, acesta este Circul. Sunt 22 de spectacole care se joacă în toată lumea, în loc fix ori în turneu, 5000 de angajaţi din peste 50 de ţări.

Încă sunt puţin uluită de faptul că, dincolo de spectacol, lucrurile funcţionează corporatist, matematic. Totul este gândit şi plănuit până în cele mai mici detalii, de la felul în care se crează un spectacol nou, până la felul în care sunt (re)ambalate cele mai vechi. Nici un detaliu nu este lăsat de-o parte. Sunt sigură că n-aţi băga de seamă dacă pantofii celor de la Prăjinile Chinezeşti n-ar fi vopsiţi înainte de fiecare reprezentaţie, dar ei sunt vopsiţi, exact aşa cum spun, înainte de fiecare reprezentaţie. Ca să fie perfecţi!

Detaliile sunt cheia succesului

Nu există make-up artist la spectacole, ci doar un departament care face design de make-up pentru fiecare personaj în parte, urmând să elaboreze, apoi, câte un document cu indicaţii minuţioase despre cum fiecare artisttrebuie să îşi aplice, singur!, fardul: culori, texuri, instrumente. Astfel, atunci când se împachetează tot, fardurile nu sunt împărţie pe categorii, creioane la creioane, mascara la mascara, ci pe cutii aparţinând fiecărui personaj şi artist, aşa cum se întâmplă, de altfel, şi cu costumele. Tot o treabă de culise, şi tot apropo de costume, maşinile de spălat au şi ele porecle. Fiindcă, uneori, şi matematicienii au umor! :)

Cineva m-a întrebat care e secretul şi am întrebat şi eu, la rândul meu. Răspunsul este: “MUNCĂ, MUNCĂ şi iar MUNCĂ. 2-3 antrenamente şi până la 10 spectacole pe săptămână, hrană sănătoasă, somn şi o atitudine pozitivă!”, iar asta cu munca este valabil pentru absolut toate departamentele Cirque du Soleil, ăsta e secretul lor. Organizare perfectă, practică şi multă muncă!

În altă ordine de idei, astăzi şi echipa de organizare a funcţionat mai mult decât perfect în ciuda frigului care stăpâneşte holul de la Romexpo, locul unde stau cei mai mulţi dintre ei atunci când începe accesul spectatorilor.

Glumele din cartierul general

Acum, pe seară, când al doilea spectacol al zilei a început deja de vreo trei sferturi de oră, Mateea Petrescu, coordonatoarea plasatorilor, îi cheamă pe şefii de echipe şi le spune că pot merge în sală să asiste la spectacol, cu condiţia ca la pauză să fie la datorie.

– Chiar putem să mergem?
– Mergeţi odată! Haide!, face Mateea, şi ştiu că, dincolo de tonul sever, zâmbeşte, pentru că ţine la oamenii ăştia şi le apreciază munca.

Poate e inutil să spun, dar sunt sigură că unii dintre voi nu vă daţi seama de asta: mulţi din echipa de organizare n-au apucat să vadă nici una dintre reprezentaţii de la început şi până la sfârşit.

Cei care rămân fac glume. Se râde. Tot Mateea scoate nişte cornuleţe făcute în casă: Haide, luaţi şi voi!

Încă o oră, încă o seară lungă, şi încă două spectacole. Şi apoi, “Cirque du Soleil în România” devine parte din istoria showbusiness-ului autohton.

Îmi place campania vALLuntar, una în care echipa de la editura ALL trimite cărţi bloggerilor activi care solicită acest lucru şi, în schimbul recenziilor acestora, face muncă de voluntariat. Astfel, fiecare postare valorează 15 minute de voluntariat, iar fiecare comentariu încă trei minute.

Mi se pare ideal! Bloggerul se bucură de carte, are subiect, unul prin care încurajează lectura, cititorii săi îşi fac o idee despre cărţile apărute la editură, editura îşi promovează cărţile, organizaţiile profită de pe urma voluntariatului… cum ziceam, toată lumea câştigă!

Şi pentru că îmi place campania şi vreau să-i pun pe cei de la All la muncă (sic!), dar şi pentru că eram în urmă cu lectura, astăzi vă povestesc despre volumul Moştenirea de Katherine Webb.

Moştenirile nu ţin doar de averi materiale

La modul propriu, juridic, dacă vreţi, “Moştenirea” ar fi o veche casă englezească în care a început saga familiei Calcott cu un secol în urmă. De fapt, moştenirea asta este un secret bine ascuns, reprezintă depresia si tristeţea transmise de-a lungul a patru generaţii, începând cu Lady Caroline.

Secretul, pe care cititorul îl află încă din primele rânduri, un copil părăsit într-o tufă de flori, la marginea domeniului, nu e cunoscut decât lui Lady Caroline, cea care părăseşte copilul. Ce a dus la acest lucru, şi care sunt consecinţele sale, urmează ca cititorul să descopere în acest roman, capitol cu capitol.

Cartea nu m-a cucerit de la început, fiindcă abia după prima treime începe să devină palpitantă. Prima parte, e drept, are darul de a face portretul personajelor principale, surorile Erica şi Beth Calcott, moştenitoarele vechiului domeniu englezesc, nevoite, pentru ca moştenirea să devină a lor, să locuiască în vechea casă. În timp ce fac ordine, o veche fotografie a străbunicii ei dimpreună cu un copil trezeşte curiozitatea Ericăi.

Alternanţa trecut-prezent din capitole, o abordare ingenioasă

Cartea este ingenios construită, alternând trecutul cu prezentul, iar fiecare capitol se termină fix înaintea unui punct culminant astfel încât, la un moment dat, chiar am fost tentată să dau câteva pagini ca să văd ce s-a întâmplat mai departe. Nu am făcut lucrul ăsta, totuşi. Am acceptat regula impusă de scriitoare, şi nu regret, fiindcă până la urmă secretele se dezvăluie şi se întrepătrund, la fel cum se întâmplă cu trecutul şi cu prezentul.

Demn de reţinut, totuşi, că o persoană scoasă din mediul familiar se poate destabiliza psihic suficient de mult încât să ia cele mai dubioase decizii şi, de asemenea, că un copil crescut fără iubire, o să devină o persoană incapabilă să ofere iubire, otrăvind, iresponsabil şi poate chiar fără intenţie, tot ce-i în jur.

Dincolo de aceste idei, cartea se termină… vindecător!

Pentru că fiecare comentariu al vostru valorează încă şi mai mult de această dată, vă propun să discutăm despre importanţa a ceea ce moştenim şi, mai ales, a ceea ce lăsăm în urmă.

Dacă aţi avea de ales, voi ce aţi prefera să lăsaţi ca moştenire: grijă, idei, principii şi o bună educaţie sau un maldăr de bani?

Zilele astea de iarnă autentică au adus temperaturi mult prea joase faţă de alinturile iernii din decembrie. În consecinţă, una dubioasă, că n-ar trebui să fie aşa, taximetriştii, uitând că, la bază, aparţin tot speciei umane, ca noi toţi, speculează fiecare zecime de grad în minus de pe scala termometrelor, iar preţul lor creşte direct proporţional cu viteza vântului care ne ia pe sus şi sufletele!

Marţi seară, după spectacolul de la Globus, m-a lăsat cineva la Aviatorilor ca să iau de acolo un taxi. În staţie, chiar unul de firmă, “ce noroc pe mine!”, mă gândesc. Deschid portiera din spate.

– Liber?

– Unde mergeţi?

– Până la Ministerul Transporturilor.

– 15 lei, că n-am găsit gaz şi-am pus benzină!

Afară era un vânt care-ţi făcea acupunctură, lipsit, însă, de orice proprietate benefică a metodei alternative de tratament! 15 lei nu erau un capăt de ţară, dar, totuşi, de trei ori mai mult decât face?! De la un taxi de firmă? Nu cred! Şi, în definitiv, din partea mea n-are decât să pună şi sirop de coacăze în rezervor, dacă respectă preţul de pe portieră.Sătulă de neomenia acestor mici dictatori ai traficului, mi-au venit nişte super draci!

– Bine, zic. Sun eu la firmă să-i întreb dacă s-a schimbat tariful sau vă mai gândiţi, dracu’, că e iarnă şi e frig şi că ce faceţi nu e doar ilegal dar şi imoral?!

– Păi, domnişoară, am pus benzină, e de două ori mai scumpă.

– Nu mă interesează. Deci? Sun sau mergem?

Am mers. Pe drum mi-a povestit ce viaţă grea au, că pe patron nu-l interesează în ce condiţii e maşina, îi decontează doar cât să meargă şi să producă milionul pe care-l au de dat, zilnic, la firmă.

– De ce nu vă lăsaţi? Vă apucaţi de altă meserie!

– Eu am meserie bună, domnişoară, sunt măcelar, am două diplome de specializare. Da’ când m-am angajat la patron, am muncit ca prostu’ şi el a zis că-mi dă salariul săptămâna viitoare. Nici acum nu i-am văzut! Şi sunt priceput , domnişoară, tăiam nişte fripturi, uite-aşa!, zice, şi face un gest cu palma prin aer!

Mai mult ca să fac conversaţie, îl întreb cum se alege carnea de vacă, fiindcă mi se pare tricky treaba asta.

– Aaaah, spune. E cu schepsis! Să fie deschisă la culoare, dacă-i închisă e veche sau e de cal. Şi să vă uitaţi la grăsime, aia-i cheia! Să fie, aşa, marmorată. Şi moale. Da’ nu prea moale.

– Auziţi, se întrerupe! Da’ eu vă ştiu, cumpăraţi carne de la Matache, din hală.

– Da, până s-o închidă, da.

– Vă ştiu! Mă puneaţi să vă tai fripturile şi să toc pieptul de pui.

– Aşa e.

Între timp am ajuns pe strada mea şi-i spun să opreasă.

– Aaaa, păi se schimbă treaba, domnişoară. Că matale mereu îmi lăsai câte ceva. Ce-s trei kilometri, acolo. Fac cinste.

– Păi benzina?

– Lăsaţi, domnişoară, că nu mă face pe mine o litră!

Şi n-a vrut să-mi ia banii! E, poftim!