Azi, la TIFF Lounge, invitatul lui Mihnea Măruţă a fost Constatin Chiriac, iar subiectul principal de al discuţiei fost legat de Capitale Culturale Europene, în condiţiile în care invitatul face parte din Comisia UE care stabileşte Oraşele Capitală Europeană.
Fireşte, s-a discutat şi despre posibilitatea oraşului-gazdă TIFF de a candida pentru acest titlu, dar Constantin Chiriac s-a arătat destul de sceptic în privinţa şanselor, Clujul fiind, susţine acesta, divizat din punct de vedere politic, dar şi din punct de vedere al celor doua etnii, română şi maghiară.
Clujul are instituţii putiernice de cultură, fiind unul dintre puţinele oraşe în Europa cu două Opere, este cel mai important centrul universitar după Bucureşti, iar acestea sunt tot atâtea premise pentru o reuşită la nominalizare. Din păcate, însă, politicul e prea prezent aici, există o disociere care sfâşâie oraşul şi, probabil, autoritatea unui unic lider pentru un asemenea proiect este puţin probabilă.
Constantin Chiriac a mai adăugat că autorităţilor locale din România le rămân doar trei ani în care pot pune la punct proiecte pentru candidaturi la titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021 (trebuie trimis dosarul în toamna lui 2015), decizie ce va fi luată în 2017, şi că recomandă oraşe din Marea Britanie (New Castle în special) pentru o colaborare în acest sens.
De asemnea, dincolo de proiectul ca atare, autorităţile locale trebuie să convingă comisia că oraşul ce urmază a fi desemnat Capitală Culturală Europeană are premise de dezvoltare sustenabilă, culturală şi nu numai, şi pentru următorii cinci ani de la numire. La Sibiu, a mai adăugat Chiriac, creşterea numărului de turişti a fost constantă în fiecare an de după 2007, atunci când oraşul a fost Capitală Culturală Europeană împreună cu Luxemburg.
Unul dintre proiectele din cadrul TIFF, început în această ediţie, este 10 pentru film. Mai precis, 10 + 2* pentru film, o idee (care mi se pare mai mult decât binevenită) de promovare a unor actori de teatru în lumea filmului. A existat un juriu format din opt persoane, fiecare a făcut câte zece propuneri şi, într-un final, au fost aleşi 10 actori, mai tineri – aflaţi la vârsta BAC-ului – , şi mai puţin tineri (63 de ani), după câteva zeci de roluri în teatru.
Am avut ocazia să-i întâlnesc astăzi aproape pe toţi, să le ascult o scurtă autoprezentare, de câte 2 sau 3 minute pentru fiecare, să le admir entuziasmul şi bucuria, în unele cazuri aproape uluirea, dar să nu fiu cucerită chiar pe deplin. Nu mă înţelegeţi greşit, fiecare dintre ei e un actor bun care promite sau care a confirmat deja, însă astăzi, în faţa presei, doar unii dintre ei, ceva mai puţin de jumătate, au trecut testul acestei autoprezentări menită, aşa cum a spus Levente Molnar**, să ne facă să-i iubim.
Iar eu sunt îngăduitoare, am citit interviurile de pe Liternet, prezentările lor, şi-mi plac pentru că înţeleg cât de mult muncesc, cât le e de greu să se afirme, să devină cunoscuţi şi căutaţi şi, în consecinţă, ce emoţii pot avea fiind parte dintr-un asemenea proiect. Publicul, însă, nu e. Şi nici nu are de ce să fie, aşa că lăsaţi emoţiile în culise, dragi prieteni, şi cuceriţi publicul, în primul rând, vrăjiţi-l atît de tare încât după ce vă vor cunoaşte, în seara asta, de la ora 18, la Cinema Florin Piersic, să meargă acasă, să scrie pe reţelele sociale şi să spună la prieteni “Oamenii ăştia trebuie să facă film, vrem să-i vedem pe marele ecran!”, şi la fel să faceţi şi cu profesioniştii cu care urmează să vă întâlniţi în aceste zile. Cuceriţi-i!
Cei 10 pentru FILM au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: Tudor Giurgiu (regizor şi producător), Irina-Margareta Nistor (critic de film), Andreea Iacob (dramaturg şi regizor de teatru), criticii de teatru Oltiţa Cîntec, Cristina Rusiecki şi Andreea Dumitru, şi Răzvan Penescu (editor al portalului Liternet).
Actorii selectaţi în acest an sunt: Cristian Balint (actor independent, Bucureşti), Colin Buzoianu (Teatrul Naţional Timişoara), Lari Giorgescu (actor independent, Bucureşti), Cristian Grosu (Teatrul Naţional Cluj), Lucreţia Mandric (Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ), Maria Obretin (actriţă independentă, Bucureşti), Pethő Anikó (Teatrul Maghiar Cluj), Elena Popa (Teatrul „Andrei Mureşanu???, Sf. Gheorghe), Olga Török (Teatrul German Timişoara), Raluca Vermeşan (Teatrul Nottara, Bucureşti). Alături de aceştia, au fost aleși, cu titlul de „Tânără speranță???, doi actori începători: Vlad Bălan (Trupa Brainstorming, Bucureşti) şi Mădălina Ciotea (Teatrul „Anton Pann???, Rîmnicu-Vâlcea).
* + 2 pentru că juriul a decis să acorde această şansă pentru două tinere speranţe: Vlad Bălan şi Mădălina Ciontea.
** Director Casting, Impresar acreditat de Ministerul Culturii, actor, Location Manager la Mănăştur Open Air în cadrul TIFF şi Project Manager la 10 pentru film
Peste trei zile, dar şi între timp, mă voi întâlni din nou cu cei 12 pentru film, şi sper să-i regăsesc, dacă nu cu contracte semnate, măcar cu mai multă încredere în ei, nişte informaţii, know-how pentru autopromovare şi contacte care să-i trimită pe marile ecrane.
Ieri la TIFF a avut loc vernisajul expoziţiei “Spaţii imaginate”, o retrospectivă ce marchează peste 40 de ani de carieră artistică a scenografului Helmut Stürmer, cel care este colaborator fidel al regizorilor Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Lucian Pintilie şi Tompa Gabor. De-a lungul activităţii sale, a semnat scenografia şi costumele pentru mai mult de 200 de filme, spectacole de teatru şi operă.
Expoziţia (o găsiţi la muzeu, în centru, în spaţiul TIFF Art gazduit de Master Card) este o incursiune în „lumea nevăzută???, în laboratorul de creaţie şi elaborare al universului teatral şi cinematografic. Traseul transpunerii imaginarului în real se dezvăluie prin schiţe de concepţie, fotografii de machete, imagini din spectacole, ce conturează astfel un proces creativ fascinant (sursa)
Pentru că în ultima vreme creativitatea şi procesul creativ devin subiecte din ce în ce mai prezente printre rânduri, nu am putut rata ocazia de a-l întreba pe creatorul scenografiei de la Faust (printre multe altele), cum reuşeşte să nu-şi înfrâneze creativitatea.
Zâmbind, mi-a spus că, de fapt, i se întâmplă asta, odată cu termenele de realizare ori cu bugetele.
La ce facem noi, scenografii, Slavă Domnului, ni se pun nişte frâne la imaginaţie, că altfel cred că din trei în trei zile aş distruge tot ce am lucrat. Dar aşa, că am nişte termene, atunci, automat, creierul selecţionează şi dă la o parte tot adaosul pe care îl ai în cap tot timpul.
Sunt două feluri de creaţie care mi se întâmplă mie: ori este una pe care de la bun început o prinzi, şi e important pentru tine, şi ştii că aia e soluţia, nu alta!, şi o alta în care te chinui luni de zile: inventezi, arunci, inventezi, arunci. Amândouă sunt valabile, nu poţi să faci nici un fel de regulă. Singura regulă care funcţionează este regula ramei şi, în acelaşi timp, principiul surealismului.
Dacă totul este liber, totul este o fantezie, devine plicticos. Trebuie să existe o ramă, trebuie să existe un spaţiu absolut logic în care se întâmplă ceva ilogic. Abia atunci ilogicul are un sens, te provacă. Dacă totul este ilogic ajungi la un “Şi ce dacă?”
Cum sunt regizorii?
O colaborare ideală cu un regizor e când te întreabă lumea “A cui a fost ideea?” şi nu mai ştii nici tu. Ca la Faust, de exemplu, cu Silviu Purcărete. Atunci eşti sigur că ai lucrat bine cu regizorul.
În condiţiile în care teatrul te limitează, totuşi, la spaţiul de joc, este filmul o provocare mai mare? Cum a fost Undeva la Palilula?
La film există o altă limitare, aia financiară. Şi acolo eşti limitat (n.m. au existat două variante de buget înainte ca cea finală să intre în lucru). Varianta pe care am găsit-o până la urmă pentru Palilula a fost o combinaţie de studio şi o hală distrusă. Pe de altă parte, bugetul limitat provoacă soluţii artistice, adică la început trebuia să facem totul înr-un studio, dar ideea de a combina a fost mai bună.
Când am văzut hala, m-am gândit că asta ar trebui făcut aşa, nu neapărat a la Greenaway, dar cam aşa, să nu mai ştii care este adevărul real şi cel inventat, ci să ai o simbioză între astea două. Şi cred că ne-a reuşit, mie şi lui Buhagiar, (n.m. Dragoş Buhagiar, co-scenograful Palilulei), că fără el n-aş fi reuşit să fac decorul ăsta niciodată, m-a ajutat enorm, enorm, cu multe lucruri.
Dar Dragoş şi cu mine am lucrat extraordinar, suntem prieteni la cataramă, mergem la ski împreună, ne batem în slalomuri, care are echipament mai şic, de-astea!
Vor mai fi proiecte comune?
Eu cred că da. Dragoş lucrează mai mult cu Silviu (n.m. Purcărete) în România, eu lucrez cu el în Franţa, la operă, dar cine ştie ce aduce viitorul. Suntem prieteni, lucrăm amândoi cu Silviu şi nu există nici un fel de concurenţă, decât una pozitivă, constructivă. Când văd ceva bun făcut de el îmi zic “Ia să fac şi eu”.
Aţi văzut Călătoriile lui Gulliver?
Nu, nu, din păcate nu am putut ajunge, şi nici la Edinburgh nu-l văd pentru că eu încep un proiect la Timişoara cu Herta Muller, după primul ei roman ( vorba de Ţinuturile joase), cu Niki Wolcz ca regizor, şi care trebuie să fie gata la toamnă. Dar sigur voi vedea Călătoriile lui Gulliver, neapărat!
Nu l-am reţinut pe Helmut Sturmer mai mult decât preţ de o ţigară, pe care mi-a şi aprins-o, galant, fiindcă avea musafiri mulţi şi importanţi la vernisaj. Dar sper că e suficient cât să vă atragă la proiecţia Undeva la Palilula, de la 18.45, la Casa de Cultură a Studenţilor, însă şi la ora 17, la TIFF Lounge, când Mihnea Măruţă îl are ca invitat pe Constantin Chiriac, de data aceasta în ipostază actoricească, de interpret al rolului Trotzki în filmul produs de Tudor Giurgiu, după cum urmează:
