Ieri la TIFF a avut loc vernisajul expoziţiei “Spaţii imaginate”, o retrospectivă ce marchează peste 40 de ani de carieră artistică a scenografului Helmut Stürmer, cel care este colaborator fidel al regizorilor Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Lucian Pintilie şi Tompa Gabor. De-a lungul activităţii sale, a semnat scenografia şi costumele pentru mai mult de 200 de filme, spectacole de teatru şi operă.

Expoziţia (o găsiţi la muzeu, în centru, în spaţiul TIFF Art gazduit de Master Card) este o incursiune în „lumea nevăzută???, în laboratorul de creaţie şi elaborare al universului teatral şi cinematografic. Traseul transpunerii imaginarului în real se dezvăluie prin schiţe de concepţie, fotografii de machete, imagini din spectacole, ce conturează astfel un proces creativ fascinant (sursa)

Pentru că în ultima vreme creativitatea şi procesul creativ devin subiecte din ce în ce mai prezente printre rânduri, nu am putut rata ocazia de a-l întreba pe creatorul scenografiei de la Faust (printre multe altele), cum reuşeşte să nu-şi înfrâneze creativitatea.

Zâmbind, mi-a spus că, de fapt, i se întâmplă asta, odată cu termenele de realizare ori cu bugetele.

La ce facem noi, scenografii, Slavă Domnului, ni se pun nişte frâne la imaginaţie, că altfel cred că din trei în trei zile aş distruge tot ce am lucrat. Dar aşa, că am nişte termene, atunci, automat, creierul selecţionează şi dă la o parte tot adaosul pe care îl ai în cap tot timpul.

Sunt două feluri de creaţie care mi se întâmplă mie: ori este una pe care de la bun început o prinzi, şi e important pentru tine, şi ştii că aia e soluţia, nu alta!, şi o alta în care te chinui luni de zile: inventezi, arunci, inventezi, arunci. Amândouă sunt valabile, nu poţi să faci nici un fel de regulă. Singura regulă care funcţionează este regula ramei şi, în acelaşi timp, principiul surealismului.

Dacă totul este liber, totul este o fantezie, devine plicticos. Trebuie să existe o ramă, trebuie să existe un spaţiu absolut logic în care se întâmplă ceva ilogic. Abia atunci ilogicul are un sens, te provacă. Dacă totul este ilogic ajungi la un “Şi ce dacă?”

Cum sunt regizorii?

O colaborare ideală cu un regizor e când te întreabă lumea “A cui a fost ideea?” şi nu mai ştii nici tu. Ca la Faust, de exemplu, cu Silviu Purcărete. Atunci eşti sigur că ai lucrat bine cu regizorul.

În condiţiile în care teatrul te limitează, totuşi, la spaţiul de joc, este filmul o provocare mai mare? Cum a fost Undeva la Palilula?

La film există o altă limitare, aia financiară. Şi acolo eşti limitat (n.m. au existat două variante de buget înainte ca cea finală să intre în lucru). Varianta pe care am găsit-o până la urmă pentru Palilula a fost o combinaţie de studio şi o hală distrusă. Pe de altă parte, bugetul limitat provoacă soluţii artistice, adică la început trebuia să facem totul înr-un studio, dar ideea de a combina a fost mai bună.

Când am văzut hala, m-am gândit că asta ar trebui făcut aşa, nu neapărat a la Greenaway, dar cam aşa, să nu mai ştii care este adevărul real şi cel inventat, ci să ai o simbioză între astea două. Şi cred că ne-a reuşit, mie şi lui Buhagiar, (n.m. Dragoş Buhagiar, co-scenograful Palilulei), că fără el n-aş fi reuşit să fac decorul ăsta niciodată, m-a ajutat enorm, enorm, cu multe lucruri.

Dar Dragoş şi cu mine am lucrat extraordinar, suntem prieteni la cataramă, mergem la ski împreună, ne batem în slalomuri, care are echipament mai şic, de-astea!

Vor mai fi proiecte comune?

Eu cred că da. Dragoş lucrează mai mult cu Silviu (n.m. Purcărete) în România, eu lucrez cu el în Franţa, la operă, dar cine ştie ce aduce viitorul. Suntem prieteni, lucrăm amândoi cu Silviu şi nu există nici un fel de concurenţă, decât una pozitivă, constructivă. Când văd ceva bun făcut de el îmi zic “Ia să fac şi eu”.

Aţi văzut Călătoriile lui Gulliver?

Nu, nu, din păcate nu am putut ajunge, şi nici la Edinburgh nu-l văd pentru că eu încep un proiect la Timişoara cu Herta Muller, după primul ei roman ( vorba de Ţinuturile joase), cu Niki Wolcz ca regizor, şi care trebuie să fie gata la toamnă. Dar sigur voi vedea Călătoriile lui Gulliver, neapărat! 

Nu l-am reţinut pe Helmut Sturmer mai mult decât preţ de o ţigară, pe care mi-a şi aprins-o, galant, fiindcă avea musafiri mulţi şi importanţi la vernisaj. Dar sper că e suficient cât să vă atragă la proiecţia Undeva la Palilula, de la 18.45, la Casa de Cultură a Studenţilor, însă şi la ora 17, la TIFF Lounge, când Mihnea Măruţă îl are ca invitat pe Constantin Chiriac, de data aceasta în ipostază actoricească, de interpret al rolului Trotzki în filmul produs de Tudor Giurgiu, după cum urmează:


Share: