Mereu mi-am ordonat mai uşor mintea scriind. Dacă am multe de făcut, scriu To Do list, dacă sunt supărată pe cineva, îi scriu o scrisoare (şi n-o trimit, de cele mai multe ori!), dacă am de luat o decizie împart foaia în două coloana, una Pro şi una Contra, în fine, dacă mi se răzvrătesc gândurile, scriu într-un jurnal. Mă rog, scriam, că de când cu blogul, nu mai am vreme (şi) de asta. Dar scrisul e terapeutic, mereu am susţinut asta.
Ieri dimineaţă, de la 10 (!!!), în cadrul Comedy Cluj, am văzut un film care, din motive ce-mi scapă, că nu e vreo capodoperă, m-a făcut să mă smiorcăi. Da’ aşa, enervant de rău, că aş fi vrut să mă abţin, şi cu cât încercam mai tare asta, cu atât era mai dramatică situaţia! Îmi mijise chiar şi un colţ de zâmbet autoironic, pe motiv de lipsă de şerveţele, aşa că până la urmă a rezultat un fel de râsu-plânsu’, foarte în spiritul filmului, dacă mă gândesc mai bine, că el se cheamă L’Age de raison, adică Vârsta înţelepciunii.
