Mi-am dorit să întâlnesc oameni speciali la Oradea, oameni care să fie inspiraţie pentru alţi oameni şi care să aibă poveşti frumoase de spus, şi cred că am reuşit. Totuşi, nu îmi imaginam că voi avea ocazia de a-l intervieva pe generalul Ioan Baş, numit doar cu o zi în urmă Inspector General al Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU). Primul său interviu în aceată funcţie, aş putea adăuga, nu chiar cu modestie.
L-am găsit alături de colegi, sărbătorind numirea dar nu şi plecarea din Oradea. Pe tot parcursul discuţiei i-au sunat ambele telefoane: apeluri de felicitare. V-aş spune şi cine, că am auzit, dar a fost off the record şi, de fapt, nici nu cred că are importanţă. Cu siguranţă, însă, generalul Baş e un om preţuit de multă lume. Şi, după ce am stat de vorbă, aş zice că aşa şi trebie să fie!
Un om prevenit e un om salvat
– Am văzut în cadrul unui eveniment Petrom-IGSU, acum nu mult timp, o serie de maşinării noi care urmează să ne salveze vieţile în caz de Doamne Fereşte! Totuşi, nu cumva problema e că noi nu prea ştim să prevenim catastrofele? Nu trăim într-o zonă cu activitate seismică menită să ne dea dureri de cap, dar chiar şi aşa. Şi mai sunt şi inundaţiile, alunecările de teren…
– Fenomenele naturale catastrofale.
– Exact! Cum putem să-i facem pe oameni să fie mai conştienţi de pericole şi mai bine pregătiţi?
– Acuma, eu vreau să vă spun un lucru: e greşit să spui că nu prevenim. Noi avem un compartiment special de prevenire în cadrul IGSU, care se ocupă de treaba asta. Există oameni pregătiţi la nivelul fiecărei unităţi care se ocupă de asta.
Activităţile de pregătire şi prevenire încep de la nivelul claselor primare, şi suntem prezenţi acolo, suntem prezenţi la licee, se fac cursuri, lecţii de dirigenţie cu tematica pe specificul prevenirii situaţilor de urgenţă. Şi se fac astfel de întâlniri şi cu ocazia adunărilor asociaţiilor de locatari.
– Asta mă interesează tare. Eu, de exemplu, am bulină roşie pe bloc, dar vecinii mei stiu ei cu siguranţă că blocul e construit să reziste la un cutremur de 12 grade! Şi că dacă e să mori, mori oriunde. Vă luptaţi şi cu fatalismul?
– N-aş vrea să comentez asupra unor percepţii subiective, fiecare cu credinţele lui. Dar vreau să subliniez că se face educaţie în sensul prevenirii. Acuma, care este feedbackul din partea celor instruiţi, e altceva. Dar noi facem tot ce putem ca să educăm.
– Probabil ni se trage de la Mioriţa. Dar eu cred că poţi să te lupţi!
– Sigur că trebuie să te lupţi, iar un om prevenit e un om salvat. Adică atunci când ştii că să faci într-o situaţie limită, când ţi s-a spus: „Faci asta, asta şi asta???, iar tu le faci, şansele de supravieţuire sunt mult mai mari.
„Iubesc arma asta pentru că sunt un tip sufletist???
– Înţeleg că aţi pornit de jos în munca asta.
– Daaa, de jos, jos.
– Care a fost primul job în minister?
– Ca să încep cu începutul, eu am fost militar în termen, chiar în această unitate am executat stagiul militar aproape doi ani, şi am ajuns să îndrăgesc această armă. De asta am mers apoi să dau exament la Bucureşti la şcoala Ministerului de Interne, arma Pompieri, şcoală pe care am terminat-o în 1988 ca Şef de promoţie. După asta cariera mea a avut un traiect normal… (CV aici)
– Ei, nu e chiar aşa, că nu toţi colegii dumneavoastră au ajuns inspectori generali!
– Ei, da. Dar eu am avut parte de colegi şi de comandanţi de excepţie, iar unitatea de la Oradea este una dintre cele mai bune din România, dovedit prin rezultate, şi atunci probabil că şi şansele mele au crescut.
– Dar ce v-a făcut să iubiţi arma asta?
– Ştiţi, eu sunt un tip sufletist, iubesc mult oamenii şi mă ataşez mult de ei. Aţi văzut, probabil, azi, că mă despart cu foarte foarte mare greutate de colegii mei după 24 de ani şi trei luni în care am slujit numai şi numai interesele acestei unităţi. E destul de greu acum pentru mine, dar viaţa merge înainte.
– Acum, practic, mergeţi să slujiţi întreaga ţară.
– Da, pompierii şi IGSU de la nivel naţional. O mare familie.
– În noua poziţie, o să aveţi ocazia să luaţi decizii în ceea ce priveşte situaţiile de urgenţă la nivel naţional, un om foarte ocupat. Nu vă pare rău, cumva, că n-o să mai aveţi răgaz să mergeţi „pe teren???, la intervenţii?
– De la acest nivel, al inspectorului şef, nu am rămas pasiv la nici un eveniment de excepţie. Aici e un domeniu în care nu prea poţi să dispui măsurile necesare din birou. Îmi aduc amine de o discuţie televizată, acum vreo doi ani – era despre cum îţi pierduse viaţa comandantul pompierilor din Moscova, în cadrul unei intervenţii, iar vorbitorii se întrebau ce căuta comandantul acolo. Eu încă mai cred în exemplul personal, şi nu m-am înşelat până acum mergând pe această idee. Cu toate că unii mai spun că asta e o sintagmă ataşată trecutului.
„Ne luptăm mereu cu timpul, e cel mai mare duşman al nostru???
– Nu vă e greu să plecaţi din Oradea?
– Sigur că încărcarea mea emoţională e mare în aceste zile. Familia mea rămâne aici, eu am doi copii gemeni, fetiţa este studenţă la Cluj, iar băiatul e student aici, la Oradea. O să fiu, oricum, foarte ocupat.
– Cum sunt orădenii? Sar la nevoie?
– Obiectiv, cred că da, dar este loc şi de mai bine. Şi constat cu bucurie că s-au înmulţit activităţile de ajutorare a celor mai puţin norocoşi, copii, oameni bolnavi. Şi noi am avut aici o situaţie, cu un coleg, şi tot ce a trebuie să spun au fost trei cuvinte: „Omul are probleme???, că mobilizarea a fost exemplară. Din punctul ăsta de vedere am o mulţumire sufletească foarte mare. Şi cred mult în puterea echipei şi în faptul că un şef trebuie să aibă oameni de valoare în jur. Am ţinut cont de echipă în toată activitatea mea.
– Deci, practic, acum mergeţi la Bucureşti ca să multiplicaţi modelul de succes de la Oradea în unităţile din toată ţara.
– Da, exact asta vreau să fac. Unitatea asta a fost caracterizată, nu de mine, că ar fi o laudă de sine, şi asta nu mă caracterizează, dar au fost mulţi oameni care au spus de mine de noi şi chiar sunt lucruri care au fost deja translatate în toată ţara de aici.
– Puteţi să-mi daţi un exemplu?
– Da, o aplicaţie informatică lucrată aici şi testată în cadrul unui program bilateral România-Ungaria, program cu fonduri europene, în care am testat un program de evacuare a populaţiei în situaţii de urgenţă. Aplicaţia a fost preluată în toată ţara. Apoi au fost preluate nişte module administrative, referitoare la timpul de intervenţie. Întotdeauna cel care este supus unui sinistru, incendiul, că e cel mai frecvent, are senzaţia că trece o veşnicie până când vede ori aude semne că cineva încearcă să le audă.
– Trec altfel secundele.
– Da. Noi luptăm mereu cu secundele. Timpul de reacţie e duşmanul nostru principal. E, noi am ajuns la timp mediu de 14-15 minute, de la momentul apelului de urgenţă până când echipajul este la faţa locului. Sigur, nu suntem singurii din ţară, dar e un lucru bun, e compatibil cu Europa, şi sistează distrugerile sau le opreşte pe aliniamentele care s-au dezvoltat.
„Nu poţi să zburzi în trafic cu autospeciala de pompieri???
De afară, din curtea unităţii, se aude o sirenă.
– O urgenţă, zic.
– O urgenţă medicală.
– Le ştiţi după sirene?!
– Da, da, le ştiu. După sirenă şi după propagarea undei. Dacă aud puţin sirena, înseamnă că e ambulanţă, că se mişcă mai repede. Dacă o aud mai mult, e autospecială de pompieri.
– Apropo, când v-aţi început cariera nu era traficul ăsta. Cum vă descurcaţi?
– În provincie ne mai descurcăm, dar în oraşele mari e o problemă. Pe de-o parte din pricina infrastructurii, pe de altă parte din pricina reacţiei (sau a lipsei de reacţie) a participanţilor la trafic. Mereu m-am întrebat cum reuşesc colegii mei din Bucureşti să treacă de ambuteiaje. Întârzierile sunt, de foarte multe ori, datorate traficului.
– Cum găsiţi apetenţa mass-media pentru situaţiile de criză şi pentru exagerare.
– Noi, aici, am avut o relaţie de excepţie cu presa, pentru că am fost deschişi şi cooperanţi. Noi anunţăm presa prin SMS când apar evenimente care pot pune în pericol populaţia, şi consder presa un partener în ceea ce priveşte prevenţia. Ăsta e un aspect. Celălalt, da, ar fi legat de dorinţa de a prezenta senzaţionalul şi lucrurile negativ, iar asta nu e neapărat de ajutor. Nu poţi să zburzi în trafic cu o autospecială de pompieri.
– Care ar fi ajutorul cei mai mare de care are nevoie IGSU?
– Dotările, pentru că o dotare performantă cu oameni instruiţi asigură succesul misiunii.
– Vă mulţumesc pentru timpul de reacţie din interviu, şi vă urez numai succes în noua misiune!
– Vă mulţumesc şi eu!
***
L-am lăsat pe noul Inspector General al ISU să se întoarcă la colegi, dar şi la orădeni, pentru că era ziua Porţilor Deschise în unitate. A doua zi, sâmbătă, pe 13 octombrie, se sărbătorea Ziua Internațională pentru Reducerea Riscului Dezastrelor Naturale, dar fostul comandat urma să plece către Bucureşti pentru a-şi lua în primire noua funcţie, aşa că a fost nevoit să-şi găsească un pic de răgaz pentru musafiri.
Eu, în schimb, am pornit a povesti cu un pompier pe cinste: Subofiţer şef Gardă Intervenţie la Detaşamentul numărul 1 de Pompieri Oradea, plutonier adjutant Daniel Carţiş. Dar despre cum e să salveţi o viaţă şi cum e când n-o salvezi, într-un episod viitor al poveştilor orădene, aduse, aici, printrerânduri, de Cosmote.
Leave a Comment