Mereu mi-am ordonat mai uşor mintea scriind. Dacă am multe de făcut, scriu To Do list, dacă sunt supărată pe cineva, îi scriu o scrisoare (şi n-o trimit, de cele mai multe ori!), dacă am de luat o decizie împart foaia în două coloana, una Pro şi una Contra, în fine, dacă mi se răzvrătesc gândurile, scriu într-un jurnal. Mă rog, scriam, că de când cu blogul, nu mai am vreme (şi) de asta. Dar scrisul e terapeutic, mereu am susţinut asta.
Ieri dimineaţă, de la 10 (!!!), în cadrul Comedy Cluj, am văzut un film care, din motive ce-mi scapă, că nu e vreo capodoperă, m-a făcut să mă smiorcăi. Da’ aşa, enervant de rău, că aş fi vrut să mă abţin, şi cu cât încercam mai tare asta, cu atât era mai dramatică situaţia! Îmi mijise chiar şi un colţ de zâmbet autoironic, pe motiv de lipsă de şerveţele, aşa că până la urmă a rezultat un fel de râsu-plânsu’, foarte în spiritul filmului, dacă mă gândesc mai bine, că el se cheamă L’Age de raison, adică Vârsta înţelepciunii.
Pe scurt, Margarite de şapte ani compune şi expediază, cu ajutorul unui notar, o serie de scrisori către ea însăşi, peste nişte ani, în care verifică, practic, ce s-a întâmplat cu visele ei din copilărie. Dacă a devenit exploratoare, prinţesă, astronaută sau altele. Dacă a continuat să-l iubească pe prietenul din copilărie. Dacă e ceea ce şi-ar fi dorit să fie. Margarite, însă, nu e. A devenit o femeie de afaeri calculată, controlată, care are şedinţe şi întâlniri prin toată lumea, vorbeşte chineză şi, în general, nu e nici prinţesă, nici exploratoare sau astronaută. Başca, a rupt relaţiile cu familia şi cu locurile în care a copilărit şi acum îşi zice Margaret, pronunţat englezeşte, că dă mai bine în corporaţie.
La început agasată de scrisorile extrem de frumoase şi detaliate pe care le primeşte de la ea însăşi, încet încet afacerista (Sophie Marceau) se pierde pe firul memoriei şi se redescoperă într-o producţie cinematografică amuzantă, uşurică, destinată marelui public.
Pe mine m-a făcut să-mi amintesc de jurnalele din copilărie (nu ştiu unde sunt, nu cred că mai există, le aruncam periodic ca să nu le găsească mama) şi de faptul că lumea s-a schimbat atât de mult de când eram eu copil încât mi-ar fi fost imposibil să-mi imaginez viaţa mea, aşa cum e ea azi, cu toate lucrurile şi oamenii care o compun.
Aşa am ajuns să mă întreb dacă Ruxandra de la şapte ani ar fi plăcut-o pe Ruxandra de astăzi, chiar dacă unele proiecţii din copilărie, unele de-a dreptul utopice şi copilăreşti, nu s-au împlinit, desigur. Foarte onest, vă zic: nu am nici cea mai vagă idee! :))
(dar nu de asta am plâns)
Voila trailerul, ca să vă faceţi o idee şi poate-l găsiţi pe net, că n-o să fie distribuit în România. Din păcate.
Si eu m-am uitat aseara la film si am plans, trezeste anumite lucruri in noi filmul, cu toate ca da, e o comedie usurica.
ah, mersi, inseamna ca nu sunt chiar defecta! desi nu cred ca am plans musai din pricina filmului, aveam io niste plans neplans de plans, cred, si povestea a apasat pe buton :)
Nu ai cum sa nu plangi la un asemenea film, este foarte bine facut …