noi suntem mândri şi veşnici şi, drept urmare, nemuritori în mintea noastră, dar nu cea de pe urmă. care, după cum îi este numele, vine abia în fine, atunci când, suficient de ironic, ca atâtea alte lucruri anapoda pe lumea asta, e prea târziu şi din tine a mai rămas doar gândul ăsta. şi regretul că nu eşti nemuritor. sau eşti suficient de nebun norocos încât nu-ţi dai seama că v-aţi destrămat, şi tu şi gândurile tale, ca o haină mult prea purtată.

Am aşteptat Cheia, partea a doua a trilogiei Sanctus de Simon Toyne, apărută la Editura ALL, cam un an, cu nerăbdarea celui care termină o carte citită pe nerăsuflate şi vrea – imediat! – să vadă ce urmează, ce se întâmplă cu personajele. Faptul că am avut ocazia să-l cunosc pe Simon anul trecut şi să mai vorbim din când în când via Twitter sau FB a făcut aşteptarea asta şi mai complicată, pentru că a durat cam şase luni între apariţia cărţii în UK şi apariţia la noi.

Dar, în sfârşit, am pus mâna pe Cheia! Şi am citit-o, de asemenea, pe nerăsuflate! Iar faptul că am avut, din nou, ocazia să stau de vorbă cu Simon, la fel ca anul trecut, a făcut toată exprienţa cu atât mai specială! Deci fără alte introduceri – în afară de a vă spune că ar fi bine să recitiţi înainte discuţia de anul trecut, pentru că sunt referiri la ea în interviul din acest an – vă urez Lectură plăcută!