noi*

noi suntem mândri şi veşnici şi, drept urmare, nemuritori în mintea noastră, dar nu cea de pe urmă. care, după cum îi este numele, vine abia în fine, atunci când, suficient de ironic, ca atâtea alte lucruri anapoda pe lumea asta, e prea târziu şi din tine a mai rămas doar gândul ăsta. şi regretul că nu eşti nemuritor. sau eşti suficient de nebun norocos încât nu-ţi dai seama că v-aţi destrămat, şi tu şi gândurile tale, ca o haină mult prea purtată.

noi am picat din cer cândva, de prea mult bine, pasămite, pe când eram fericiţi cu duhul şi nu ştiam ce e aia frica, nu exista feşăn iar merele nu se stropeau cu tot felul de substanţe cancerigene, cum umblă vorba că s-ar întâmpla acum.

ce-i drept, nici nu-mi amintesc dacă pe vremea aia erau anotimpuri, nu descoperise nimeni că pământul se învârte şi, vezi bine, asta avea să ne influenţeze puternic viaţa mai târziu. mă rog. mie, cel puţin. totuşi, trebuie că existau anotimpuri, nu? că altfel de unde ar fi ştiut merele când să dea în pârg?

* blood of eden e de pe albumul “us”. de unde şi titlul

noi, ei bine, da, am căzut. şi până la urmă poate că nici nu ne-a fost prea rău. singura problemă ar fi că, deşi noi nu prea mai suntem nemuritori, continuăm să credem asta. în mod eronat, desigur! totuşi, între timp, până la mintea despre care vorbeam mai sus (e bine că am început cu ce era important!), n-avem decât să vedem ce-i pe-aici şi ce gust au merele astea. eventual să le altoim şi să ne bucurăm de ele, ca pe vremuri, direct din copac, nu de pe jos şi nici de la piaţă ori, quelle horeur!, de la supemarket!

acestea fiind zise, Nichita, te rog:

Sunt atât de fericit astăzi
de parcă mi-aş lua la revedere de la viaţă,
de parcă mi-aş băga în inimă un măr
ca sa nu mai bată, ci să stea dracului,
ca să pot să mă apropii de tine şi să-ţi spun:
– Mă, ţi-o fi sete!
Ia şi tu şi muşcă un măr!

PS