Interviu cu Simon Toyne: Nu e ca şi cum aş fi un rockstar!

Am aşteptat Cheia, partea a doua a trilogiei Sanctus de Simon Toyne, apărută la Editura ALL, cam un an, cu nerăbdarea celui care termină o carte citită pe nerăsuflate şi vrea – imediat! – să vadă ce urmează, ce se întâmplă cu personajele. Faptul că am avut ocazia să-l cunosc pe Simon anul trecut şi să mai vorbim din când în când via Twitter sau FB a făcut aşteptarea asta şi mai complicată, pentru că a durat cam şase luni între apariţia cărţii în UK şi apariţia la noi.

Dar, în sfârşit, am pus mâna pe Cheia! Şi am citit-o, de asemenea, pe nerăsuflate! Iar faptul că am avut, din nou, ocazia să stau de vorbă cu Simon, la fel ca anul trecut, a făcut toată exprienţa cu atât mai specială! Deci fără alte introduceri – în afară de a vă spune că ar fi bine să recitiţi înainte discuţia de anul trecut, pentru că sunt referiri la ea în interviul din acest an – vă urez Lectură plăcută!

– Ce-ai mai făcut de anul trecut, când ne-am întâlnit noi?
– Am scris. Anul trecut pe vremea asta terminat primul draft din Cheia, şi după asta am venit în România, iar când m-am întors acasă am mai lucrat pe câteva variante. Am terminat modificările prin ianuarie, iar Cheia a apărut în UK în aprilie. Imediat după asta am început să lucrez la a treia parte a trilogiei.
– Imediat? Fără pauză?
– Fără, pentru că ştiu cât îmi ia să scriu o carte şi ştiam când trebuie publicată, aşa că…
– Deci nu ţi-a fost mai uşor să scrii Cheia decât a fost la Sanctus, chiar dacă personajele erau deja bine închegate, unele locuri şi povestea la fel.
– Am sperat asta, ştii, pentru că făcusem deja mare parte din muncă… Sau cel puţin aşa am crezut! Dar a fost mult mai complicat decât mă aşteptam!
– De ce?
– Sanctus nu era aşteptat de nimeni, îl scriam de capul meu, în ritmul meu, nu exista nici o presiune, şi l-am scris în vreo doi ani. Se ştie că a doua parte dintr-o trilogie e cel mai greu de scris, pentru că toate ideile sunt deja în prima parte, iar mijlocul face legătura între un început foarte clar definit şi un final la fel de clar, aşa că provocarea a fost să scriu un roman de sine stătător, care să poată fi citit şi separat, dar care să lege şi ceea ce se întâmplă în prima şi a treia parte.
– Crezi că vor fi mulţi care vor citi Cheia fără să fi citit Sanctus?
– Ştiu că sunt destui care au citit Cheia înainte de Sanctus, da. Şi merge şi aşa. În UK Cheia s-a vândut într-un număr dublu de exemplare faţă de Sanctus.
– E un fel de greşeală de marketing, sau cum? Adică, da, sigur, eşti mai faimos acum decât erai când a apărut Sanctus, dar chiar şi aşa…
– Ştiu. Nici eu nu înţeleg prea bine. Poate are legătură şi cu faptul că titlul e mai percutant, mai uşor de înţeles, poate e şi coperta, sau faptul că numele meu le sună familiar acum. Poate că cei care au citit prima parte aşteptau cu nerăbdare continuarea şi, când a apărut, au vorbit mai mult despre asta decât s-a întâmplat în cazul Sanctus.

Ca să scriu Cheia trebuia să ştiu ce se întâmplă la finalul trilogiei

– Ai construit Cheia în aşa fel încât explică, nu cu multe detalii, desigur, dar îţi arată de la ce pleci, ce e Sacrementul şi aşa mai departe.
– Aşa e. Şi iniţial n-am vrut să fac asta, dar după aia m-am gândit că e posibil ca unii să citească Cheia fără să fi citit Sanctus şi, dacă nu bag nişte explicaţii, nu prea ar avea sens continuarea. Şi am făcut asta chiar şi pentru cei care au citit Sanctus, probabil au mai citit şi alte cărţi între timp şi nu mai ţineau minte exact ce s-a întâmplat fix în cartea mea!
– De fapt, cam aşa mi s-a întâmplat şi mie. Am vrut să recitesc Sanctus înainte de Cheia, dar nu am avut vreme, din păcate.
– Deci e bine că am reamintit câteva chestii.
– Negreşit. Dar nu de asta aş fi vrut să am vreme să recitesc Sanctus înainte ci mai degrabă pentru a compara felul în care sunt scrise. Mi se pare, oricum, că în Cheia începi cu mai multe planuri decât în Sanctus.
– Da, se întâmplă multe lucruri. Când am scris Sanctus trebuia să construiesc personajele înainte de toate. Dar, aşa cum îţi ziceam, asta e una dintre problmele pe care le-am descoperit scriind o continuare a unei poveşti: chiar dacă sunt multe locuri pe care le poţi folosi, eşti obligat să le laşi acolo, aşa cum cum erau în prima parte, nu poţi să le muţi, să le schimbi. Şi nici nu puteam să continui partea a doua cu un fel de „Un an mai târziu???, cititorii doreau să afle ce se întâmplă imediat după final, mai ales datorită felului în care s-a teminat cartea!
– Asta pot să-ţi confirm! Abia aşteptam să aflu ce s-a întâmplat cu personajele după Sanctus!
– Şi, mai mult decât atât, am gândit Cheia şi partea a treia a trilogiei („Turnul???) cam în acelaşi timp. Ca să scriu Cheia trebuia să ştiu ce se întâmplă la final, încotro se duce toată povestea, aşa că întâi am plănuit asta şi abia apoi am început să scriu Cheia.
– Dar n-ai să-l omori pe Gabriel, nu-i aşa?
– Nu pot să-ţi promit nimic. Şi oricum am scris primul draft deja!

Faima scriitorului de bestseller: Nu e ca şi cum sunt un rockstar!

– Nu vreau să vorbim prea mult despre carte, chiar dacă tu eşti în România pentru această lansare, fiindcă orice vorbim ar fi un fel de “spoiler” pentru cei care nu au citit-o. Ştiu că eu am fost tare curioasă să aflu ce urmează, aşa că n-aş vrea să stric nimănui plăcerea de a afla ce şi cum citind cartea, aşa că o să te întreb cum te descurci cu… faima asta! Ce s-a schimbat de anul trecut?
– Nu prea multe, să ştii. Pentru că faima de a fi un autor celebru e printre cele mai ok tipuri de faimă, pentru că pot să merg liniştit pe stradă şi lumea să nu ştie cine sunt.
– Şi în comunitatea în care locuieşti?
– Da, lumea ştie cine sunt, dar totuşi se raportează la mine ca tată al copiilor mei mai degrabă decât altfel. Adică da, ştiu că scriu cărţi, uneori vin la mine după autografe, dar nu e ca şi cum sunt un fel de rockstar!
– Aşa că faci în continuare curat după căţel!
– (râde) Da, da, tot nu-i pot spune soţiei, „Dragă, acum sunt un autor celebru, nu mai fac aşa ceva!???. Nu, nu m-am schimbat. Cred că orice tip de celebritate e periculoasă, într-un fel, pentru că oamenii te tratează diferit, dar tu eşti aceeaşi persoană, nimic nu se schimbă, doar ai făcut o chestie de care oamenii au auzit. Poate când eşti mai tânăr, şi încă nu ai personalitatea formată, poate atunci te schimbi, începi să te crezi grozav şi ţi se urcă la cap. Dar nu e cazul la mine. Sunt căsătorit, am trei copii, sunt un tip foarte în regulă cu ceea ce e şi ceea ce are, şi nici nu vreau să mă schimb.
Oricum, celebritatea ca autor de bestseller e, cred, printre cele mai plăcute, că deşi lumea îţi cunoaşte munca, nu e ca şi cum nu poţi să mergi liniştit pe stradă. Şi, de fapt, nici măcar nu cred că sunt faimos. OK, sunt un autor de succes, trăiesc bine din scris, cartea e bestseller în câteva ţări, dar eu sunt tot eu. Trăiesc în aceeaşi casă, nu s-au schimbat prea multe.

– Nici programul?
– O, ba da! Ăsta s-a schimbat! Dar nu din cauza cărţilor ci pentru că a apărut al treilea copil, Betsy, care mi-a dat complet programul peste cap şi aproape că n-am scris nimic vreo lună după ce a venit pe lume. Şi a trebuit să renunţ la câteva plecări pentru a promova Cheia, am fost mai mult prin Marea Britanie, distanţe şi perioade mai scurte de timp.
Ar fi trebuit să plec în Danemarca pentru promovarea cărţii, la un festival care se cheamă Krimimessen, un festival important, care are loc în fiecare an într-o închisoare veche. Mai erau două săptămâni până venea copilul, aşa că acceptasem să merg, programul era făcut, dar soţia mea mi-a spus că simte că o să nască mai deveme şi că nu plec nicăieri! Am încercat să văd dacă există conexiuni aeriene ca să revin foarte repede acasă, dar nu erau, aşa că am anulat, cu multă ruşine faţă de organizatori, şi chiar mă gândeam că dacă nu vine copilul înainte de termen o să mă simt ca un idiot în faţa oamenilor ăstora! Dar fix în seara când era programată lansarea cărţii mele la acel festival a apărut Betsy!

Despre Grădina Raiului şi Biblie ca „Idiot’s Guide to God???

– Te duci la biserică, la tine în comunitate?
– Nu. Ultima dată am fost când băiatul meu, care e cercetaş, a avut un eveniment făcut în biserica locală. Altfel, nu prea merg.
– Deci nu se uită nimeni urât la tine în biserică pentru teoriile din cartea ta!
– (râde) Nu, nu! Şi, de fapt, e o poveste, e ficţiune!
– Şi Biblia e o poveste, da’ a ajuns religie!
– O poveste, dar mai mult un document. Care e scris tot de nişte oameni. Adică sunt mai multe texte transcrise, transmise, traduse strânse într-un fel de Idiot’s Guide to God. Adică şi dacă ăsta ar fi cuvântul lui Dumnezeu, tot a fost editat de nişte oameni, asta e istorie, nu poţi contrazice asta.
– Le strici bunătate de PR!
– Eu cred că şi ei ştiu ce şi cum.
– Revenind la carte, aş vrea să te întreb ceva legat de lucrul pe care Liv îl face, aproape de final…

[aici Simon şi cu mine avem o discuţie despre o un detaliu din carte care pe mine nu m-a convins pe deplin, şi despre metafore, dar, dacă scriu, vă stric plăcerea parcurgerii romanului, aşa că nu scriu acum. O să fac o completare la interviu peste vreo două săptămâni]

– Pe de altă parte, îmi place ideea că o femeie ar putea fi sursa tuturor lucrurilor bune din lumea asta.
– Îţi place, nu? (râde)
– Am zis!
– Să ştii că m-am străduit să ţin lucrurile supranaturale sub control! Şi toată povestea cu Adam şi Eva e o alegorie, oricum, trecerea de la viaţa pastorală unde totul e bine şi frumos la „tu o să munceşti ca să aduci pâinea pe masă şi tu o să te chinui când o să faci copii???! Bye, bye, Eden!
– N-ai fost foarte drăguţ cu călugării din Citadelă.
– Nu prea. Dar nici ei n-au fost foarte drăguţi cu lumea, ştii?
– Totuşi, unii credeau că ascunzând secretele fac un bine..
– Dacă faci ceva rău cu bune intenţii, asta nu te face bun. Şi nici dorinţa lor de a păcăli lumea nu e cu intenţie prea bună, îşi apără propria credinţă şi propriile interese.

„Pe bune, toţi suntem nebuni. Ceea ce e liniştitor!???

– În carte vorbeşti despre o boală ciudată şi unul dintre simptomele ei este că cei afectaţi simt un miros de portocale. Cum ţi-a venit ideea asta?
– Documentare. Ideea e că de multe ori bolile îţi afectează sistemul nervos şi una dintre manifestări e că ai aceste senzaţii de „miros fantomă???. De exemplu, adesea, oamenii care sunt în pragul unui atac cerebral simt miros de cauciuc ars! Se cheamă halucinaţie olfactivă.
– Şi mie mi se pare uneori că simt mirosul unui anumit parfum, chiar şi când nu-l poartă nimeni în preajmă. Asta mă face nebună, nu?
– Te face complet normală! Toată lumea păţeşte asta.
– Ce uşurare!
– Oricum, normalitatea nu există, ştii!
– Da, da, toţi suntem puţin săriţi. Unii mai puţin, alţi… patologic!
– Da, normalitatea e o proiecţie. Dar, pe bune, nebuni suntem toţi. Ceea ce e liniştitor! (râde)
– Şi eu găsesc că e liniştitor. Şi complicat! În sensul bun!
– Păi e complicat, avem o minte superdezvoltată. Asta ne face diferiţi de animale şi, oricum, aşa e şi mai distractiv! ♦

Aici se opreşte prima parte a interviului. A doua parte o public luni. Totuşi, şi azi şi luni vă aştept cu sugestii de lectură din colecţia Strada Ficţiunii pentru a putea câştiga un exemplar al cărţii CHEIA cu autograf de la Simon Toyne! Atenţie, la fel ca anul trecut, mă aştept să-mi spuneţi şi o scurtă motivare pentru sugestia voastră de lectură! Aveţi vreme să vă gândiţi până joia viitoare, mai pe seară, aşa! :)