E o vorbă veche, demodată şi prăfuită care spune că “Râsul îngraşă”, dar nu e adevărat. De fapt, râsul este sănătos, bun pentru minte, şi, dacă râzi destul de mult, s-ar pute dovedi şi un exerciţiu util pentru muşchii abdominali, ştiţi voi, când te doare burta de râs.

Ei, în acest context, azi vorbim despre comedie. Mai precis, Festivalul Comedy Cluj, care este, după cum îi spune numele, un festival de (film de) comedie care are loc la Cluj (dăăăă!), începe astăzi şi de la care, din 19 şi până în 23 octombrie, voi avea plăcerea să vă povestesc de toate cele ca blogger acreditat ce sunt.

Spot Comedy Cluj 2011

Vezi mai multe video din evenimente

Comedy Cluj este la a treia ediţie şi aduce, în acest an, peste 100 de filme din 30 de ţări. N-am apucat să mă uit pe tot programul, dar mi-a atras atenţia secţiunea dedicată celor de la Monty Python, cu două filme – vă rog să vedeţi Life of Brian, e una dintre cele mai bune comedii, ever! De asemenea, alte două secţiuni sunt dedicate doamnei Draga Olteanu Matei în rolul Chiriţei şi comediilor lui Caragiale: O scrisoare pierdută (1953) şi D’ale carnavelului (1958). Daps, vechi (dar nu mai puţin bune) fiindcă, estimez, cei mai mulţi dintre cineaştii români de azi nu sunt în stare să facă un film bun după Caragiale, pre(a)ocupaţi de şi cu urmările comunismului portretizat în toate felurile posibile şi imposibile!

Ăăăă… asta nu prea e de râs. Sau e?!

Revenind la Cluj. Comedy Cluj, vă mai spun, pentru moment, că e şi o competiţie în Festival şi că mă voi bucura să-l revăd acolo, ca membru al juriului, pe Noel Witts, critic de teatru la BBC, un domn fermecător pe care l-am întâlnit la FITS, dar şi să-l cunosc pe Denis Dreith, unul dintre cei mai prolifici compozitori de muzică de film de la Hollywood şi despre care îmi povestea Elliot  Goldenthal, pe care l-am cunoscut săptămâna trecută – cică nu e o lume mică! :))

Nu în ultimul rând, dincolo de râs (sănătate curată!), oameni de film şi comedii, mă bucur tare tare să revăd gaşca de bloggeri de la Cluj!!! Prietenii ştiu de ce, da’ zic la toată lumea că nu e secret: pen’că toţi îs foarte foarte faini, mă, d’aia mă bucur! Şi, da, Zăineasco, n-am uitat ce-am promis :)

Ce mai era? A! Festival: site, blog, facebook, twitter şi secţiune specială pe Trilulilu (crocodilu’ dă o bere).

Click on, LOL!

Nu ştiu dacă liceenii de azi mai au emoţii la română. Ca să fiu sinceră, nici eu nu prea aveam, am avut doar la Bac, la oral, fiindcă, deşi olimpică la materie, erau câţiva autori pe care nu i-aş fi dorit pe bileţel. Fireşte, mi-au picat doi dintre respectivii :)

De fapt, mi se pare că nu prea mai ştiu multe despre liceenii din ziua de azi, par atât de diferiţi de cum erau noi, şi cred că la asta s-a gândit şi George Şovu, scenaristul primelor filme din seria Liceenii, şi de aia a scris un scenariu pentru Liceenii de azi. După acest scenariu, regizorul Adrian Popovici a făcut un film, iar filmul are o proiecţie în avanpremieră în cadrul RO-IFF, în seara asta, de la ora 19, la The Light Cinema.

Fireşte blogosfera e invitată, dar cum locurile sunt limitate, pls DM, comentariu sau email ca să vă trec pe listă :)

În rolurile principale: Ioana Blaj, Cristian Popa, Claudiu Bleonţ, Andi Vasluianu, George Potoceanu, Crina Semciuc, Iuli Verdeş, Diana Dumbravă, Dana Rotaru, Vlad Rădescu şi, ei bine, o apariţie-surpriză în rolul “dirigii”. Ne vedem diseară!

Mereu mi-a plăcut istoria Franţei, toată partea aia descrisă aşa palpitant de Dumas – tatăl şi fiul, împreuna – în romanele de capă şi spadă. Noi aveam Stejarul din Borzeşti, ei aveau muschetarii. Nu-mi era greu de ales!

Mă fascinau poveştile şi obiceiurile de la Curte, înspăimântătoarea Ecaterină de Medici, toate urzelile, uşile secrete, amantlâcurile şi toate aranjamentele politice, lupta pentru putere şi amestecul Bisericii în tot ce avea legătură cu bani şi influenţă.

Toate astea, într-o vreme în care argumentele cele mai puternice ţineau (şi) de tăişul sabiei, emailurile funcţionau pe baza de poştalion şi porumbei călători, deci comunicarea nu prea excela. În schimb doamnele şi domnii aveau cele mai cele ţinute. Probabil dura vreo oră îmbrăcatul, dar rezultatul merita! Toate culorile, broderiile, gulerele înalte… îmi plăceau foarte tare, încă îmi plac!

De aceea, Henry 4, filmul care rulează în seara asta la Corso, de la ora 20, în cadrul primei zile de RO-IFF, mă va avea, cu siguranţă, ca spectator. Şi, dacă vă face plăcere, vă invit şi pe voi:

Henri ăsta, săracu, a avut o soartă destul de complicată. Rege al Navarrei, s-a tot sucit între religii doar-doar de-o face să fie bine pentru Franţa, a scăpat din masacrul nopţii Sf. Bartolomeu, a fost închis, a fost excomunicat, a avut-o drept soacră pe madam de Medici şi a mai fost şi primul umanist al lumii. Serios, n-are cum să-i fi fost prea uşor! Iar filmul e făcut după romanul lui Thomas Mann, nu după Dumas, aşa că e mai puţin romanţat. Dar nu lipsit de unele scene de… budoar :)

Gata, e oficial, s-a anunţat: începe Romania International Film Festival (RO-IFF), cu peste 40 de filme unu’ şi unu’ şi cu super invitaţi din care nu vă zic decât de Julie Taymour (Frida, Across the Universe şi altele) şi cu super filme din care nu vă zic decât de In a Better World (Oscar 2011 pentru Cel mai bun film străin) şi de continuarea seriei Liceenii – daps, cineva a făcut-o şi pe asta!

Festivalul începe pe 1 octombrie şi ţine până pe 9, preţul biletelor e mai mult decât prietenos, adică 1 leu. Ce mai era? A, da! Eu mă cam ocup de media anul ăsta aşa că, dacă vreţi acreditare, email me! :D

A! Şi nu uitaţi să daţi un Like mic pe pagina de Facebook a Festivalului :*

Clujul, brandurile şi ziua de ieri m-au ţinut departe de Pina şi am reuşit să văd filmul abia în seara asta, cu o nerăbdare ce nu-mi este caracteristică. Presimţeam, pasămite, emoţii.

Deşi iniţial plănuisem să merg cu o prietenă, până la urma am fost singură şi, cumva, mă bucur că a ieşit aşa. Cu floricelele – plăcerea mea vinovată când merg la film – şi cu apa plată, hai în sală. Am fost un pic dezamăgită că e în germană, aş fi preferat să mă uit şi să ascult, fără să trebuiască să şi citesc, dar e ok, chiar şi aşa, pentru că nu se vorbeşte prea mult. Se dansează dar, de fapt, dansul ăsta e, cum să spun?, cuvântul în sine, ceea ce evocă, e departe de ceea ce a fost pe ecran şi aş da orice să văd live unul din spectacole.

Nu. De fapt, aş da orice să le văd pe toate, inclusiv momentele filmate în altă parte decât într-o sală!

Am în minte cel puţin trei drafturi pentru Pina că mi se înghesuie cuvinte şi senzaţii în minte, exploziv, breathtaking ar putea fi o descriere şi nu ştiu dacă să povestesc ce am simţit eu sau cum e filmul. Că filmul e dans, cum spuneam, dar e mult mai mult de-atât. Deci nu ştiu ce-o să iasă din textul ăsta dar am decis deja că nu modific nimic!

Pina a inventat ceaa ce numim astăzi teatru-dans. Tot ce am văzut la Sibiu (mai puţin spectacolul lui Claire Cunnigham) şi Noche Bach de săptămâna trecută au ceva din geniul şi firescul acestei creatoare de expresie prin mişcare. De altfel, Gigi Căciuleanu spune că e influenţat de Pina (au lucrat împreună) în sensul că încearcă să nu facă ce face ea. Complicat, cred, fiindcă mie ce-am văzut în seara asta mi s-a părut expresia supremă a mişcării, a dansului.

Mişcările de teatru-dans sunt repetitive, dramatice, fracturate şi totuşi au o poezie şi muzică proprie ce trec dincolo de ecran, odată cu fluturarea unei fuste ample de mătase ori prin picăturile de apă. E durere şi e bucurie în dansurile Pinei Bausch, ambele atât de profunde că nu poţi să nu le simţi chiar şi prin intermediul unui ecran (3D ajută din punctul ăsta de vedere, să nu-l vedeţi altfel!), iar filmul e magistral montat, alternând scenele din interior cu cele de exterior şi cu declaraţiile celor din trupa de dans cu care a lucrat coregrafa. Fiecare are ceva de spus, dar simţi că omagiul adus maestrei se face tot prin dans, ca o desăvârşire, ca o prelungire a vorbelor.

În fapt, Pina nu e 3D, e  mai mult: e vânt, că-l simţi, e culoare, e miros, miros de pâmânt şi de frunze de toamnă, e tactil, odată cu picăturile de apă şi şocul unei femei care alunecă din şi în braţele unui bărbat, lemn peste lemn şi piele udă peste piele udă.

La final mi-au dat lacrimile, atât sunt de puternice senzaţiile date de film. Lângă mine, pe scaunul alăturat, cutia cu floricele era aproape neatinsă. Nu ştiu când am pus-o acolo.

Sunt conştientă că unora s-ar putea să nu vă placă pentru că, de fapt, Pina nu e un film. E o poveste, una din care eşti sau nu. Totuşi, în cazul fericit în care sunteţi din povestea asta, fie că ştiţi sau nu, mergeţi să vedeţi Pina.

Eu ştiu sigur că mă duc să-l revăd, o premieră absolută în istoria mea de cinefilă.

Nu mi-a mai plăcut de ceva vreme o comedie romantică – mă rog, nu că ar fi, oricum, genul meu de film preferat. Dar, din când în când, pentru relaxare, merge. Doar că, aşa cum spuneam, în ultima vreme n-am mai văzut nimic ok, chiar dacă americanii le scot pe bandă rulantă, cu tot tam-tam-ul marketingăresc de rigoare.

Dar Friends with benefits (mai bună varianta originală a titlului decât traducerea româneasca) e drăguţ, nu are momente plictisitoare (ok, vreo două, dar scurte), are umor, are şi un pic de dramă, cât îi şade bine unui film american (ce naiba!, doar trebuie să aibă “meaning”!), e alert, e fun.

Ideea e simplă: doi prieteni buni acceptă să includă şi sexul în relaţia lor. Cum ar veni prietenie şi sex. Şi atât. Fără amor, siropoşenii, romantisme bla bla. Sau, ca să fiu din film, pam pa ra ra ra pam! Doar că socoteala de acasă… Well, da. Finalul e previzibil. Dar mi-a plăcut cum a fost făcută povestea până se ajunge la final. Dialogurile sunt alerte, bine scrise, personajele sunt închegate, iar protagoniştii (Justin Timberlake and Mila Kunis) se achită bine de sarcina lor.

Nu e o capodoperă dar îl recomand pentru aproape două ore relaxa(n)te.

Yup, aşa arată un flashmob făcut cum trebuie! Loved it!

Aşa cum scriam la recomandările de locuri #dinRomânia pe care e bine să nu le rataţi prin excursiile voastre în ţară, Delta e la mine pe primul loc, combinaţia ideală între sălbăticie şi urme de viaţă umană, veselă şi degrabă dătătoare de bineţe, apă dulce şi apă sărată, vorba maestrului Julică (Cocoşul, nu Cotcodacul!), asfinţiturile perfecte şi plajele nesfârşite. Şi pustii. Mai ales pustii.

Ceea ce, fireşte, n-o să fie cazul acum, fiindcă la Sfântu Gheorghe are loc, până duminică, festivalul de film Anonimul, o veselă, cinematografică şi eclectică adunare, după cum reiese din poveştile Cristinei şi ale lui Adrian. Mă voi amesteca şi eu, deci, în mulţimea pestriţă, cu mişcări de tango şi poveşti din Anatolia, şi cu încrederea că voi vedea filme mari până la ore mici. Nederanjată, prea tare, de ţânţari. Totuşi, prinţii deghizaţi mă pot contacta :))

Nu vă ascund faptul că asta o să fie, probabil, singura mea vacanţă în acest an. Sau în anul trecut, că tot veni vorba. Sau acum doi ani… Dar nu va interesează asta, nu? Sunt pregătită să fac multe fotografii, să cunosc oameni faini, să-l vizitez pe Gogu Ornitologu, să mă bucur de aer, de soare (sau de ploaie, ce e scris şi pentru noi, vorba aia!) şi de MARE!

Pricep că e net bun în Complex, aşa că s-ar putea, doar s-ar putea, zic, să vă ţin la curent cu ce se întâmplă pe acolo. Dacă nu şi nu, totuşi nu disperaţi: Domnul Sony îşi freacă labele fiindcă are parola de la blog şi am observat că vă place cum scrie obrăznicătura blondă!

Toată copilăria am preferat Mecano şi LEGO în locul păpuşilor şi Optik Cabinet în locul prostioarelor de genul “Să ţesem frumos”. Mai apoi, aş fi ales oricând o porţie generoasă de maşinuţe buşitoare în locul unei sesiuni de shopping. De fapt, încă aş alege la fel, aşa că nu e de mirare că m-am bucurat copilăreşte când am primit invitaţia la Maşini | Cars 2 şi nu oricum, ci fix la IMAX 3D, cum le şade cel mai bine filmelor să fie văzute.

Filmul, coproducţie Disney-Pixar, e o animaţie foarte bine făcută, de la detalii de mimică a maşinilor (yup, maşini cu mimică. şi cu sentimente, na!) până la accentul pe care îl au unele personaje – vezi Francesco, maşina de curse cu “roţile la vedere” – seeeexy!

Urmăriri ca… în filme, vorba aia, acţiune, umor la greu, adrenalină, frate! Şi-mi place foarte tare că în ultima vreme animaţiile nu mai sunt doar pentru copii ci au şi variate substraturi pentru adulţi, ca să nu se plictisească părinţii când merg cu odraslele la film. Fiindcă, pricep, de la vocea colectivă a copilaşilor aflaţi săptămâna trecută la avanpremieră, că orice e cu “Maşini” e must-have. Bucşă şi Fulger sunt noii eroi, cei mai buni, cei mai frumoşi, cei mai deştepţi!

Toate pornesc de la un Trabant malefic, ceea ce mi se pare foarte urât, fiindcă tata a avut Trabant mulţi ani, a fost maşina copilăriei mele, iar noi îi spuneam Iubi. Deci cum să fie malefic?! Dar cum amintirile mele n-au fost punctul de pornire pentru scenariu, am râs şi-am comentat întocmai precum copiii din sală. Ceea ce vă doresc şi vouă, când (nu dacă) ajungeţi să vedeţi filmul!

Na, între timp am aflat că nu e Trabant, e un Zündapp Janus, deci acum pot spune că mi-a plăcut abolut tot la filmul ăsta! :))

Vrrrrum!

PS Finn McMissile e chiar varianta stilizată a maşinii lui James Bond, adică un Aston Martin DB5, deşi aceasta din urmă nu era dotată cu rachete.

Iar maşina-regină este un Aston Princess:

Pentru mine, ca exponent al generaţiei care a crescut cu Gala Desenului Animat, Cireşarii şi Maria Mirabela, seria Transformers e niţel din altă poveste, admit cinstit! Prima întâlnire cu maşinile care se ridică în picioare, se transformă şi încep să… danseze a fost în reclamele la Citroen, printre puţinele care au reuşit să nu ma enerveze oricât de des ne-am fi întâlnit.

Deci ideea îmi place, pe cuvânt! Despre ecranul IMAX am mai discutat în alte rânduri, “oricând, cu plăcere”, aşa că nici combinaţia, adică filmul văzut aseară în avanpremieră, Transformers 3, cum ziceam, n-a fost rău! Un picuţ cam lung, poate, dar nu rău!

Pe scurt, nişte transformers buni, Autobots, se bat cu nişte transforers răi, Decepticons. Printre ei mai sunt şi nişte muritori, Sam, Carly (acum băieţii oftează în cor) şi Dylan (acu’ oftează fetele), cu accent pe Carly care e o bunăciune blondă pe care o cheamă, vorba lui Auraş, Not Megan Fox. Carly (Rosie Huntington-Whiteley) arată cam aşa:

Lasă că am avut şi noi, fetele, partea noastră de entertainment şi o lecţie importantă: Sfârşitul lumii e ocazie unică, deci nu poţi să te îmbraci oricum, că apari la TV, salvezi lumea, e important!

Ca de obicei, nu vă povestesc acţiunea, e suficient să reţineţi că e cu transformări (dăăăă!), răsturnări de situaţie, adrenalină, ceva product placement (Lenovo, Mercedes, Nokia şi altele), tehnologie la greu şi ceva imagini de documentar din perioada în care Armstrong (care avea pantofi de trupa Andre!) a făcut pasul mic pentru om dar uriaş pentru omenire, şi chiar robofashion: cel mare si cel rău purta glugă, nene!, iar Sentinel avea cioc! :)

Mai adăugaţi, cinefili şi cinefile, că John Turturo şi John Malkovich au şi ei câte un rol în film, deci, serios acum, pelicula nu e deloc rea şi măcar acum ştiu despre ce e vorba, aşa că ne vedem şi la Transformers 4! Thx, tizo & Oxygen PR pentru invitaţie!

Îmi plăcea teribil Peter Falk, cu aerul lui zăpăcit şi neîngrijit, de nu l-ar fi băgat nimeni în seamă, aiurit cum era, cu nelipsitul trabuc şi cu veşnica revenire, şiret-umilă: ăăă… just one more thing!  Ştiu că era doar un rol, doar unul dintre rolurile lui, dar ăsta i s-a potrivit mânuşă.

De-acum n-o să mai pună întrebări. The End, gata.