Bine, încă nu e chiar de Festival, că FITS începe abia mâine (adică e încă 24 mai când încep să scriu rânurile astea!). Dar pentru mine este, deja, Festivalul mailurilor si vox-urilor şi al tuturor lucrurilor care sunt – încă! – pe to do list! Noroc că Sibiul e un oraş mic, totuşi, aşa că să alergi de la hotel (Continental, apropo – tre’ să vă spun de băile kinky din camere!), la teatru, care e peste drum, la Humanitas, în Piata Mare şi Piaţa Mică – deocamdată cam astea-s traseele şi nu apuci să te faci ciuciulete – mă rog, dacă ai o geacă cu glugă. Daca nu, te faci – am probat şi asta! :)
Da, plouă la Sibiu, şi dacă până ieri asta nu m-a deranjat, de azi am schimbat mode-ul (despre mood oricum nu mă întreabă nimeni) cu cel festivalier, cu arma, pardon!, telefonul şi laptopul la picior, pardon, ureche, respectiv mână!
Echipa mea de voluntare a început să lucreze şi deja am “marfa” de la ele, informaţii şi vox-uri pe care trebuie să le trimit mai departe, încă am multe mailuri de trimis, scrisori (da, e diferit) de scris, şi n-am apucat sa-mi tipăresc cărţile de vizită!
Au venit, însă, darurile pentru bloggerii oficiali (e surpriză, nu spunem, deocamdată!), şi telefoanele Nokia Lumia cu care vor lucra pentru a-şi ţine cititorii, prietenii şi urmăritorii la curent cu ce se întâmplă la Sibiu, la FITS. M-am jucat şi eu cu unul, aseară, dar îmi păstrez plăcerea de a experimenta această nouă jucărie pentru perioada în care sunt la TIFF, din 4 iunie încolo – abia aştept!
Foto: Dragoş Spiţeru | FITS
Între timp am mai scris nişte mailuri, şi a trecut de 12, aşa că oficial, azi începe FITS!
Sper să găsesc zilnic răgaz de poveşti printre rânduri, şi nu doar despre Festival ci despre toată nebunia – una frumoasă! – de aici, să văpovestesc de colegii din teatru, de voluntare, de artişti, de tot! Vom vedea ce va fi! Să-mi ţineţi pumnii, să iasă brici!
A plouat astăzi la Sibiu, iar mie mi-a mers netul cand călare, când pe jos. Nu e soare, dar e bine, şi pe Cibin n-am văzt fum. Bine, ca să fiu sinceră, nici pe Cibin nu l-am văzut, de fum ce să mai zic?! Poate mâine, de sus, că zbor acasă pentru a-mi lua rămas bun de la un om special.
Sunt încă multe de făcut, iar programul mai suferă schimbări: azi, dintre spectacolele anulate pe motive de subfinaţare, au mai revenit trei – Maladype, Need Company (Deer House) si Divna Ljubojevic – fiindcă Guvernul a aflat, inclusiv din străinătate, că nu se face să promiţi nişte fonduri la un eveniment atât de importaţant precum FITS şi apoi să nu le dai, aşa că a mai scos de la teşcherea 300.000 de lei. Ergo, trei companii sunt înapoi în program, ceea ce a dus, fireşte, la câteva alte permutări – programul final se găseşte pe site.
Pentru de dimineaţă, Hotel Continental, gazda mea în aceste două săptămâni festivaliere, are Activia în meniu. Cu de toate, ce-mi pofteşte inima. Şi cum micul dejun aici chiar e cea mai importantă masă a zilei – fiindcă e singura pe care am certitudinea că apuc s-o servesc! – iată cum am eu obiceiuri sănătoase matinale.
Apropo de asta, n-am apucat să vă povestesc despre Programul Activia, cel în care m-am înscris deja, şi prin intermediul căruia primesc, zilnic, vreme de 14 zile, diferite sfaturi despre dietă, stil şi exerciţii fizice. Pe care, cu toată nebunia din ultima vreme, of, nu prea le respect. Dar voi să nu faceţi ca mine! Înscrieţi-vă şi respectaţi sfaturile specialiştilor fiindcă, după câte am citit pe Forum, de la cele care îl urmează serios, nu ca mine, acum, chiar funcţionează!
Combinaţia muncă multă şi puţin somn nu aduce chiar a obicei sănătos, dar cea în care îţi place atât de mult ce faci şi oamenii cu care lucrezi e sănătoasă pentru minte şi exact asta este ceea ce mi se întâmplă în aceste zile la Sibiu. Multă, multă informaţie pleacă spre voi, şi încă sunt multe detalii de pus la punct, mailuri de trimis şi altele, iar timpul este scurt. Dar îmi place fiecare moment! E cu adrenalină multă!
Printre picături – la propriu! – azi am avut şi o aniversare în echipă, aşa că în timpul sedinţei cu echipa, printre taskuri, am mâncat căpşune şi cireşe oferite de sărbătorit – şi erau bune, dulci şi parfumate! Deci, cum vă spuneam, deşi n-am când să mă ţin de program (despre stil, cel puţin, nici nu poate fi vorba – “comod” e cheia!), practic, totuşi, obiceiuri sănătoase! Nu doar pentru că, asa cum v-am mai spus, campania continuă, ci pentru că aşa e bine!
Şi fotografia zilei. Din curtea Teatrului Radu Stanca, după şedinţă, un petec de cer.
PS Danone a considerat că FITS intră la categoria Obiceiuri sănătoase şi mi-a dat o mană de ajutor pentru una, pentru alta, lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare fiindcă îmi doresc atât de mult ca tot ce ţine de comunicarea online (şi nu numai!) la FITS să iasă brici!
Gata. Vine. Se simt trepidaţiile pe Valea Oltului, pe drumul de la micul aeroport sibian spre centrul orasului, se simte efervescenta celor care trudesc pentru bunul său mers, a artistilor si a zecilor de voluntari, a localnicilor şi a celor care se pregătesc să-şi facă bagajele pentru Sibiu.
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a XIX-a, se pregăteşte, febril, să înceapă, peste numai 11 zile. Da, nu e mâine, dar după aproape un an de pregătiri, 11 zile sunt nimic şi vor trece repede ca suspinul Julietei! Doar pentru Ministerul Culturii timpul trece încet: vreo zece zile le-au fost necesare să se despartă, online, de fostul ministru pentru a aşeza poza celui nou. Şi aprobările pentru finanţarea FITS încă aşteaptă. Nu ştiu ce, ca să fiu onestă, poate aşteaptă să renunţ neobositul Chiriac să-l organizeze, an de an, în aceeaşi perioadă, în acelaşi oraş! Newsflash: n-o să se întâmple!
E INADMISIBIL ca FITS să nu primească – cel puţin până în momentul în care scriu aceste rânduri! – bani de la Ministerul Culturii, în condiţiile în care acest Festival e considerat al treilea din lume ca importanţă printre manifestările de arte ale spectacolului şi e, alături de TIFF şi Festivalul Enescu, cel mai bun ambasador al Culturii române! Nu există nici o scuză, aşadar, pentru lipsa de fonduri de la Ministerul Culturii, nu atâta timp cât s-au dat bani, şi nu puţini, pentru tot felul de alte manifestări… organizate de cine trebuie şi unde trebuie!
Nu-i nimic, însă, nici o provocare nu e prea mare pentru cei care organizează Festivalul, aşa că şi această a XIX-a ediţie a FITS propune un impresionant meniu de manifestări artistice (peste 300 de evenimente!), iar în zilele următoare, cu o frecvenţă, sper, zilnică, vă voi povesti ce pregătim în acest an pentru sibieni şi pentru oaspeţii oraşului!
Până atunci, pentru program şi bilete, vizitaţi-ne pe site, iar pentru gânduri bune, vă aştepăm pe facebook si twitter. Poate că Ministerul Culturii nu dă doi bani pe noi în 2012, şi zic asta la modul propriu!, dar hai să le arătăm că românii iubesc teatrul şi cultura!
Azi a fost Manic Monday, şi mă tem că următoarea perioadă tot cam aşa o să fie, între discuţii, negocieri, comunicări, articole şi toate cele legate de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu- FITS, ştiţi voi!
(Aş minţi dacă aş spune că nu-mi place! Îmi place la nebunie!)
Totuşi, o să mă străduiesc să scriu zilnic pe blog, ca un exerciţiu nonstop de autodisciplină şi pentru că mi-e cumva aiurea dacă trece o zi fără să scriu – cât de ciudat e asta?! :)
Sunt aşa de aiurită şi cu mintea în atâtea părţi că azi era să uit de un spectacol de teatru la care fusesem invitată, noroc că eram pe lângă casa celei care mă invitase şi-am sunat-o s-o întreb dacă iese la o cafea, că nu mai prinsesem de ceva vreme o jumătate de oră, aceeaşi jumătate de oră, bifată în agendele amândurora. Sper că sunt iertată!
Iar pe seară, după spectacol (încerc să vă povestesc mâine de el), o discuţie de-a dreptul tonică şi mişto cu Marius Manole – e foarte plăcut bunul lui simţ! – după care am plecat spre casă mult mai zâmbitoare, ca şi cum azi n-ar fi fost fix o zi de luni demnă de acest nume!
PS am anunţat câştigătorii concursului Vama. Ştiţi voi, cei care merg în Garajul Europa FM. Sunt aici, la finalul articolului.
Aşteptam de (prea) multă vreme un film românesc care să-mi placă mai mult decât Balanţa (1993) lui Pintilie şi, în fine!, miercuri seara l-am văzut! Şi nu oricum, ci chiar la avanpremiera-i de gală, dimpreună cu toată echipa de producţie şi toată distribuţia, alături de câteva sute de alţi invitaţi! Se numeşte UNDEVA LA PALILULA, iar scenariul şi regia poartă semnătura (şi amprenta) lui Silviu Purcărete! (un interviu, aici)
Aveam ceva emoţii dar şi aşteptări foarte mari, pe de-o parte pentru că ştiam că regizorul nu e pe deplin mulţumit de rezultat (nu cred că e vreodată!) şi, pe de altă parte, pentru că am o mare admiraţie pentru munca sa în teatru – cine i-a văzut spectacolele ştie despre ce vorbesc, iar cine nu… Să facă bine să le vadă!
UNDEVA LA PALILULA (site | FB | twitter | YT) mi-a întrecut cu mult aşteptările, însă, poate şi pentru că, în afara de ceea ce ştiam despre film de la regizor însuşi şi de la o parte dintre cei implicaţi în producţie, nu m-am uitat, înainte de proiecţie, la trailer, poze sau interviuri, la nimic, de fapt, pentru că am vrut să fiu influenţată. Filmul este, fără îndoială sau exagerare, o super realizare cinematografică şi, indiferent de reacţia pe care publicul mai puţin cult(ivat) o va avea, unul dintre cele mai mişto pe care le-am văzut!
Palilula asta e o amărâtă de comună din Dolj în care a primit repartiţie medicul pediatru Serafim (??ron Dimény cu vocea lui Marius Manole), cel care are dublu rol, de personaj, dar şi de povestitor. E noapte, ninge de rupe, iar Serafim se îndreaptă către Palilula, urmând o linie de tren din mijlocul nicăieriului. O locomotivă veche se opreşte milimetric până la el şi din ea coboară Ilie Tudorin (George Mihăiţă), administratorul spitalului, care a venit, cu locomotiva, să-l recupereze şi transporte la destinaţie pe bunul doctor.
De aici păşim pe tărâmul imaginaţiei realizatorilor filmului şi orice legătură cu realitatea pe care o (re)cunoaşteţi voi se cam întrerupe. E bine să ştiţi asta ca să nu căutaţi repere liniare, facile, banale şi meschine, pentru că o să vă stricaţi, voi înşivă!, plăcerea de a urmări acest film. Locomotiva în care intră Serafim e anticamera Palilulei, cu o parte din personaje, cu leandru şi lăutari, absolut orice te-ai aştepta să NU existe într-o locomotivă care traversează nicăieriul într-o noapte!
Odată ajuns la destinaţie, încet-încet, aştepările lui Serafim sunt alterate de Palilula şi personajele locului iar tu, ca spectator, cu logica ta de-acasă, cauţi nişte repere, cât de cât! Le găseşti şi nu prea, aşa cum v-am avertizat, dar dacă accepţi să intri în jocul propus, nu te mai poţi opri din zâmbit şi din râs. Nu că fresca imaginată de Silviu Purcărete ar fi neapărat o comedie, însă comicul nu lipseşte deloc, întocmai ca la Caragiale. Totul e o băşcălie mustind a balcanism, dar o băşcălie ale cărei tuşe sunt perfect trasate, uneori dramatică, alteori chiar duioasă, presărată cu frunze de leandru, futuluşi în poeniţă, un spectacol de operă ori un festin pantagruelic cu pui de baltă.
Fiecare caracter are povestea lui şi nu vreau să vă iau din plăcerea de a le descoperi singuri, în felul vostru dar nu pot să nu notez distribuirea Ofeliei Popii* în rolul Leana Mică, cea care tentează bărbaţii cu tocăniţă şi alte bunătăţi, “ba chiar şi cu icre”.
Altfel, oricât ar putea părea de aberante personajele sau întâmplările, nimic nu e nerotunjit sau lăsat la voia întâmplării, disecţia (nu autopsia!) acestui organism se face complet, plenar, iar lumea Palilulei se închide aproape matematic, ca o miniatură ce redă la scară un univers complex şi complet. Smintit, poate, dar nu mai puţin perfect.
La senzaţia asta contribuie din plin muzica lui Vasile Şirli dar şi extraordinarele soluţii scenografice şi decorurile propuse de echipa Dragoş Buhagiar – Helmut Stürmer, şi costumele Liei Manţoc. Filmările s-au realizat la Republica (alt univers!), într-o uriaşă hală dezafectată: acolo a trebuit să încapă toată Palilula, cu tot cu lac, prăvălii, Grandiflora, Boema, spitalul sau maternitatea, ba chiar şi locomotiva, măgarul şi broaştele!
Nu pot să vă spun că un actor joacă mai bine decât altul, fie pentru că distribuţia e fără greş, fie pentru că actorii aleşi oricum au intrat atât de bine în pielea personajelor pe care le interpretează. Mie mi-a plăcut în mod special Constantin Chiriac, dar s-ar putea să fiu un pic subiectivă, poate şi pentru că-l cunosc pe omul din spatele actorului***, şi mă gândesc că nu i-a fost deloc uşor să compună rolul tovarăşului Trotzky, idiotul secretar de partid al spitalului.
Apropo de comunism, care nu putea lipsi, fiindcă filmul e plasat, temporal, în perioada “luptei pentru pace” (cât de aberant sună sintagma asta?!), Silviu Purcărete nu se fereşte de el, ba dimpotrivă!, dar nici nu-l transformă în balaurul dialectic al vremii ci îl umple de un ridicol… multilateral dezvoltat şi dus pe cele mai înalte culmi ale progresului, absolut delicios***, care ajunge până la certări de genul “Înjuri partidul de lup?!”sau anunţul: “Din cauza vremii nefavorabile, lupta pentru pace se ţine la morgă”.
Aş putea să scriu încă pe-atât**** despre universul palilulian (sic!) însă nu vreau să ridic decât un pic cortina pentru a vă lăsa, fiecăruia dintre voi, plăcerea întâlnirii, descoperirii şi îndrăgostirii de acest loc, de vremea şi de oamenii săi. Şi când vă duceţi, fiindcă o să vă duceţi la Palilula, mai devreme sau mai târziu, să-mi trimiteţi şi mie o vedere de-acolo!
Începând de azi, filmul e pe ecrane, atât în cinematografe cât şi, atenţie!, în unele teatre. Eu vă urez drum bun spre Palilula! uuuu huuuuuu!
____________________
* Ofelia Popii a jucat rolul Mefisto într-unul dintre cele mai apreciate spectacole puse în scenă de Silviu Purcărete, Faust, la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu.
** Constantin Chiriac, directorul celui mai important festival de teatru din România (FITS), joacă în filmul produs de Tudor Giurgiu, directorul celui mai important festival de film din România (TIFF), ha! :)
*** spre deosebire de cei mai mulţi dintre regizorii autohtoni care au făcut filme despre România din perioada comunistă şi care, în opinia mea, legându-se prea mult de trista realitate şi de moştenirea ideologică, au exagerat şi, astfel, eşuat lamentabil din punctul ăsta de vedere.
**** nu pot să nu felicit organizatorii pentru evenimentul de miercuri. În ciuda faptului că am îngheţat niţel în hala aia, detaliul cu broscuţele de hârtie primeşte o mare bilă albă!
La începutul lunii, după Festivalul de teatru, pe când eram încă în maşina ce mă aducea de la Sibiu la Bucureşti, mă sună Marta Uşurelu (deci nu Maria, deci nu Ursuleţu :p) să mă întrebe dacă nu vreau să scriu nişte mii de semne despre FITS pentru revista BIZ. Vrei, calule, ovăz? – cine a făcut sau face PR ştie că nu e chiar aşa de simplu să amesteci cultura-cultură cu cea business, ba uneori e chiar imposibil, oricâtă imaginaţie ai tu şi oricât ai încerca să faci texte care să se potrivească pe stilul produsului media de business.
Aşa că o asemenea întrebare nu avea decât un singur răspuns: DA! Lasă că ai vrea să dormi trei zile sau că nu e uşor să scrii un text mare cu o vedere de ansamblu asupra unui mega eveniment la care tu ai participat, practic, prea puţin, fiindcă erai, cum ar veni, “la datorie”, şi că nici nu ai, încă, toate toate fotografiile – le-am primit, totuşi, cu foarte puţin timp înainte de deadline (aici, credit foto: Sebastian Marcovici | FITS 2011)
Deja, în timp ce vorbeam cu Marta, îmi zburau prin minte rame şi abordări ca pentru o revistă business, cu bugete, cu ce idei au avut partenerii să se promoveze, cu Bursa de spectacole şi alte năzbâtii. Dar nu, deschiderea era completă: Nuuu, scrie cum a fost, scrie despre tot evenimentul, să ştie lumea ce şi cum!
Zis şi făcut, şi aşa a apărut, în numărul curent BIZ, articolul de două pagini intitulat Cronica unei petreceri de majorat – un festival, o petrecere, sute de evenimente, mii de artişti, zeci de mii de invitaţi – mulţumesc, Marta, pentru ocazia de a “vorbi”, din nou, despre un eveniment pe care îl iubesc!! Nu au mai apucat să intre în revistă vreo trei paragrafe, iar articolul s-a terminat la buget şi sponsori (ceea ce e foarte bine, totuşi, apropo de ce ziceam mai sus!), aşa că, după ce citiţi articolul în revistă, reveniţi aici pentru final:
O premieră în acest an a fost apariţia magazinului FITS, amplasat în Piaţa Mare, ca răspuns la cererile tot mai mari pentru obiecte personalizate cu însemnele Festivalului şi pe care mii de oameni l-au luat cu asalt în cele zece zile, dar şi oferirea, de către organizatori, a unor Diplome pentru spectatori. Ca amănunt „de culise???, fiecare dintre sutele de astfel de diplome a fost semnată personal de către directorul Festivalului, Constantin Chiriac, ca semn al preţuirii pentru Măria sa, Publicul FITS.
Şi Internetul a vuit mult mai mult decât în alţi ani, pe bloguri (au fost acreditaţi unii dintre cei mai citiţi bloggeri din România) şi pe reţelele sociale. În total, până în ultima zi de desfăşurare, FITS 2011 generase peste două milioane de rezultate pe Google, fotografii, filme, comentarii, Like-uri şi RT-uri, într-o amploare online fără precedent până la această ediţie.
Ce va fi la anul? Ei bine, directorul Chiriac ştie deja o parte din spectacolele „antamate??? pentru ediţia viitoare, iar iubitorii de arte ale spectacolului ştiu, cu siguranţă, că la fine de mai şi început de iunie au program la Sibiu pentru zece zile de absolută şi neîntreruptă încântare!
PS Şi, că tot veni vorba de revista BIZ, zic să vă anunţ şi că mă duc la evenimentul lor, Social Media Summer Camp, la Pârâul Rece, între 22 şi 24 iulie. Locuri nu mai sunt, deci zic doar aşa, să vă fac în ciudă :p
Şi e cu atât mai special cu cât vine de la şasă domni simpatici, o echipă de vis: DreamTeam adică, pentru că nu sunt la prima “abatere” de genul ăsta şi pentru că zice că am o contribuţie la buna comunicare FITS 2011. Fiindcă a fost fun data trecută, iată şi discursul pentru ăst premiu:
dragi co-premianţi, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor spectatori,
sunt foarte onorată de prea frumoasa premiere şi promit să-mi faceţi abonament în acest sens, adică să mă ridic la înălţimea aşteptărilor şi la anul. Ca bază pentru această promisiune postez pentru eternitate fotografia cu macaraua care i-a ridicat pe cei de la Voala Project muuult deasupra Pieţei Mari din Sibiu:
Doresc să mulţumesc celor care au făcut posibil FITS, echipei de la Sibiu şi mai ales lui CR, care a avut inspiraţia (sic!) să mă implice în acest eveniment.
De asemenea, mulţumesc mult bloggerilor acreditaţi şi neacreditaţi care au postat fie bannerul cu I like FITS, reţeta de Marlenka, sute de mesaje pe Twitter, Facebook, fotografii şi cronici minunate pe blogurile lor – să nu credeţi că nu v-am citit! Vouă, tuturor, vi se datorează această recunoaştere de primă pagină:
Tuturor le sunt recunoscătoare şi sper să ne revedem, în aceeaşi formulă, la FITS 2012.
În fine, tre’ să mai mulţumesc şi echipei de cat sitters care a îmblânzit “fiara” a.k.a. Domnul Sony care s-a comportat exemplar cât am fost eu plecată de acasă şi care acum doarme, că doar a muncit destul!
Duminică, în ultima zi de FITS, am văzut spectacolul lui Claire Cunningham. Îl aşteptam cu emoţie aşa cum rareori mi-a fost dat să aştept întâlnirea cu vreun artist nemijlocită de gaşcă, amintiri sau vreo călătorie ataşată de eveniment. Şi, da, pentru mine, a fost Warum Warum-ul acestei ediţii a Festivalului.
A venit sâmbătă dimineaţă la conferinţa de presă şi a aşteptat cuminte pe un scaun, în public, să-i vină rândul să meargă în prezidiu. E aşa de măruntă încăt ar fi putut trece neobservată şi nu exista în atitudinea ei nici cea mai mică urmă de vedetism deşi, la câte premii are, şi la ce reuşeşe să facă, uman şi artistic vorbind, e superlativ.
Când i-a venit rândul, s-a ridicat şi a mers în faţă, alături de moderatorul conferinţelor de presă. A vorbit cu multă modestie, dar nu fără pasiune, despre dansul şi munca ei. Claire are osteoporoză şi încă o boală congenitală legată de articulaţii. A descoperit acest lucru la 14 ani, când a căzut de pe bicicletă şi şi-a fracturat picioarele. Până la 18 ani, a suferit încă vreo câteva fracturi. A trebuit atunci să poarte cârje, şase luni, un an… şi le va purta mereu. I-a luat cam 15 ani să se obişnuiască cu acest gând, dar când a făcut-o, schimbarea felului în care se raportează la cârje a fost atât de dramatică încât s-a lăsat de cântat şi s-a apucat de balet, de dans.
Mă tem că e ultima postare din seria Jurnal de Festival. Ştiu că au fost zece zile în total, dar oricum n-am relatat “la zi” şi, cel mai important, dacă scriu Jurnalul cu numărul 10, s-a terminat, chiar s-a terminat. Şi parcă nu-mi doresc asta încă. Deşi acum, fie vorba, m-aş cam teleporta acasă la mine, la prietenii mei, la domnul sony şi la familiaritatea şi căldura apartamentului ruxăndresc. Da’-i ok, o să plec mâine, azi încă mai am ceva treabă, mailuri de scris, poze de trimis, concluzii de tras, mulţumiri de scris şi evaluări de făcut.
Ieri am văzut Claire Cunningham şi încă nu-mi găsesc vorbele pentru a scrie despre asta, îmi e infinit mai uşor să scriu despre focurile de artificii şi despre petrecerea de închidere a Festivalului care, în mod absolut excepţional, a ţinut până pe la şase dimineaţa. Excepţional zic, pentru că de obicei la trei a trebuit să închidem muzica – poliţia comunitară s-a asigurat de acest lucru cu precizia unui ceas elveţian.
Motiv pentru care ieri, la trei noaptea, DJ-ul (altul decât în zilele obişnuite, fiindcă muzica a fost foarte mişto aseară) a pus, tare, Please Don’t Stop the Music, cu dedicaţie pentru băieţii cu chipiu iar băieţii au fost draguţi şi ne-au lăsat să ne destrăbălăm decibelic cât am vrut :)
Cei din echipa de organizare am primit – nu ştiu cine e autorul gestului – o sticlă uriaşă de şampanie pe care colegul Silviu a desfăcut-o în aplauzele tuturor atunci când ni s-a alăturat şi Constantin Chiriac. S-a cântat Am doar 18 ani, apropo de vârsta Festivalului, s-a cântat şi La mulţi ani şi, în ciuda faptului că, per total, sunt la Sibiu pentru Festival ceva mai puţin de o lună (în rest muncesc remote), m-am simţit cu adevărat parte din minunata echipă festivalieră – şi sunt recunoscătoare şi le mulţumesc mult colegilor mei pentru asta!
Fetele din echipa mea de voluntare, prezente şi ele la petrecere, au vrut să facem poze împreună, am dansat şi am râs, făcând “naveta” între masa bloggerilor, cea a staff-ului şi alte mese, că aşa-i viaţa de PR chiar şi la petreceri: tre’ să fie peste tot! :)
Când am plecat spre vastele mele apartamente sibiene, începea să se lumineze. Pe pietonala Bălcescu, m-am întâlnit cu două japoneze şi, deşi nu aveau badge-uri şi nu le cunoşteam, ne-am salutat zâmbind: Mornin’
De undeva, nu ştiu de unde, pe strada pustie se auzea molcom Por Una Cabeza, tangoul lui Carlos Gardel din Scent of a Woman, şi toată strada mirosea a tei înflorit. Am mers cât am putut de încet, pas de plimbare. Aş fi prelungit noaptea trecută la nesfârşit.
E penultima zi de Festival, deja începe să-mi pară rău că se termină. De fapt, mie îmi pare rău că se termină cu mult înainte ca FITS să fi început şi, dacă n-aş crede că mă trezesc fugărită prin Piaţa Mare de-o parte din echipa organizatorică, aş zice că mi-ar plăcea ca la anul să dureze mai mult. Pe de altă parte, fiindcă ştiu cât se munceşte în FITS, mă abţin. Zece zile de teatru, ateliere, conferinţe, dans, circ, evenimente de stradă… E foarte bine!
Ieri am văzut Yukio Suzuki – Confronting Silence, spectacol de dans pentru a cărui înţelegere am avut maaare nevoie de lămuririle din conferinţa de presă de azi, şi încă nu sunt sigură că am priceput ce-am văzut şi am văzut ce am priceput. Interesant şi incitant – prietenii înţeleg de ce :)
După dans, am fost în Piaţa Mare unde am mai prins un pic de Iris şi tot show-ul celor de la Voleo Project – faaaabuloooos! Iată câteva fotografii:
Foto: Dragoş Spiţeru | FITS
