Ziua opt şi abia apuc să scriu Jurnalul VI, ştiu. Dar aşa cum ziceam acum câteva zile, principala mea prioritate nu e blogul meu. Sau secundară, terţiară.. aţi prins ideea!

Dar asta nu înseamnă că îmi place mai puţin toată nebunia asta care se petrece în aceste zile la Sibiu. Acum e soare, e cald, e senin si pare că azi ploaia ne ocoleşte. Deşi, mă rog, după cum vara nu-i ca iarna, o ploaie scurtă nu se ştie niciodată cnd vine. Dar poate nu vine.

Se simte că se umple din nou oraşul. Nu mai e nici un loc de cazare, nici să dai cu tunul, deja noi cazăm oaspeţi ai Festivalului la Ocna Sibiului. Dar e bine, aşa trebuie să fie în zile de sărbătoare festivalieră. Sunt deja mulţi oameni şi în Piaţa Mare unde, de puţin timp, au sfrşit repetiţiile cei de la Voala Project, care sunt foarte foarte tari, atât de tari încât au fost aplaudaţi chiar şi acum, după doar câteva momente din spectacolul lor.Trupa de acrobaţi este acompaniată, live, de Duchamp Pilot, care sună şi ei foarte bine, niţel Muse – ish :)

Sunt un pic obosită, dar imi e bine: adrenalina festivalieră îşi face efectul: “trag pe nas” spectacol, teatru, dans şi o frenezie pe care îmi e mai degrabă greu s-o descriu prin cuvinte şi care cel mai bine merită trăită. Merită şi trebuie trăită! Scris negru pe alb, ca să nu mai repet de fiecare dată “V-am spus eu?!” :))

În altă ordine de idei (nu-s realmente coerentă zilele astea, sună telefonul, twitterul, FB-ul şi mailul ca la… ca la Gară, cred), aseară am văzut Pal Frenak, InTimE. Care, iniţial nu mi-a plăcut decât în puţine momente, mai ales spre sfârşit. Azi, însă, după ce s-a disipat un pic comparaţia cu preferaţii mei, compania lui Inbal Pinto şi cu canadienii de la Les Ballets Jazz du Montreal, m-a “lovit” faptul că, de fapt, InTimE a fost un spectacol chiar mişto, mea culpa pentru că m-am concentrat mai ales pe mişcare şi nu pe ansamblu.

De la început mi-a plăcut jocul de cuvinte din titlu… In Time şi InTime. Spectacolul este despre carnalitate, într-o accepţiune nu extrem de fluidă a conceptului, despre relaţia cât se poate de InTimĂ între două (sau mai multe) fiinţe, o incursiune într-un dicţionar sexual ilustrat nu neapărat foarte subtilă ci mai degrabă brută, dacă nu chiar brutală. Bărbat singur, femeie singură, femei împreună, bărbaţi împreună, femeie şi bărbaţi împreună şi, în fine, femeie şi bărbat.

Şi totuşi, în ciuda coregrafiei explicit sexuală, a nudităţii celor de pe scenă, nimic, absolt nimic nu a fost vulgar, indecent sau obscen. OK, la un moment dat muzica mi s-a părut un pic agresivă şi chiar m-a iritat folosirea Moonlight Sonata, dar acum, că imaginile s-au aşezat (iar comparaţia cu celelalte spectacole oricum nu-şi are locul, e al’ceva!), Moonlight Sonata se potrivea foarte bine cu momentul.

Oltea şi Dragoş au spus că e curajos spectacolul, ca şi decizia lui Constantin Chiriac de a-l aduce în FITS.  Eu  nu sunt neapărat de acord cu asta: poate că publicul pare nepregătit pentru genul ăsta de expunere (şi aici mă refer la combinaţia nuditatate + coregrafie + lumini) dar, în definitiv, vedem zilnic obscenităţi la TV, iar asta a fost altceva, cu siguranţă. Aşa că, deşi arta e o chestie la care te raportezi, oricum, destul de subiectiv, eu cred că, pentru publicul prezent aseară la Casa de Cultură a Sindicatelor, spectacolul a fost cel puţin “digerabil”. Dovadă şi scurtul interviu de mai jos, luat de Flori Voicu, una dintre voluntarele mele.

Eu una, nu am mai fost niciodata la un dans contemporan, a fost total nou pentru mine și neașteptat, surprinzător. Mie mi-a plăcut. Au fost momente intense, momente calme, multă emoție. Chiar a fost frumos.
[Ce ți-a plăcut cel mai mult?]
R: Cel mai mult mi-a plăcut momentul de 2 minute cu persoana pe canapea, cum cădea lumina, incredibil cum putea să arate corpul uman; mișcarea, imaginea de ansamblu. Cele 2 minute au fost perfecte.

Acum, înainte să dau publish, în Piaţa Mare răpăie o ploaie cu picături mari şi miroase a vară. Dar e ok. Se opreşte :)

FOTO: Dragoş Spiţeru | FITS2011

Când am spus că anul ăsta sunt Community Manager nu mă referam doar la comunicarea online ci şi la o gramadă de lucuri drăguţe pe care le facem cu şi pentru publicul nostru – altele decât spectacolele din FITS. Printre ele, asta:

Cu ajutorul celor de la SmartGifts am tipărit câteva sute de astfel de diplome ce vor fi  înmânate unora dintre cei prezenţi în publicul Festivalului. Fireşte, e vorba de un gest simbolic, de apreciere pentru faptul că participă (şi) la această ediţie a FITS, dar din reacţiile primite de mine atunci când am oferit astfel de recunoaşteri, pare-se că înseamnă cu adevărat ceva pentru “diplomaţi” si mă bucur tare! Şi mai sunt încă vreo câteva mii de printuri mai mici, cam cât o carte de vizită, pe care am scris, simplu, “Mulţumim pentru că ne sunteţi alături”, şi care oferă şi o reducere la magazinul cu promoţionale FITS din Piaţa Mare.

Da, ştiu că e drăguţ, şi mă bucur de-acum pentru cei care vor putea adăuga la amintirile lor despre FITS şi această mică memorie tipărită, pe lână bilete sau ce-or mai păstra ei.

Ceea ce este şi mai fain, cel mai fain, este faptul că Constantin Chiriac, director FITS, om ultra ocupat, mai ales în această perioadă, a ţinut să semneze de mână fiecare dintre aceste dimplome. Fiecare!!!

Apropo, citiţi la Oltea şi Cristina câteva rânduri despre întâlnirea lui C.C. cu câţiva dintre bloggeri.

Când eram mică, credeam că fericit e o meserie. Şi, ce să vezi, mai târziu am aflat că într-adevăr e! Freelancing, adică, şi autoeducare în sensul ăsta! Deschide ochii, uită-te în jur, fericirea e la îndemână.

Lume minunata

Asculta mai multe audio diverse

Tot când eram copil am reuşit performanţa de a crăpa vaza de cristal moştenită de mama de vreo şapte generaţii şi să am atâta zel încât să spăl biblioteca părinţilor cu şampon. De urzici. În apărarea mea, tre’ să spun că treaba asta a avut un sens.

Adică ai mei îmi spuneau mereu că lectura, cărţile, reprezintă hrană pentru minte. În capul meu de copil de patru ani, cărţi = minte = cap = păr = şampon. Şi cum pe vremea aia şamponul nu era decât de urzici… voila!

Mă rog, n-a fost o dramă, că soluţia de “curăţire” era mai degrabă concentrată decât fluidă, aşa că nici o carte nu a fost rănită în acest proces, stţi liniştiţi! După aia, când am mai crescut, le-am citit. Şi, mă rog, o foto de azi şi una de atunci. Adică necitită şi citită, cum ar veni :)

foto contemporană by Cristi Clita

Naiba ştie cum, dar bag seama că totuşi n-am pierdut decât o zi din Jurnalul de Festival, ieri, adică. Taman ziua în care am văzut un spectacol întreg şi cam o treime dintr-un altul… spre tristeţea mea, fiindcă cel cu treimea a fost show-ul companiei Inbal Pinto: delicat şi spectaculos şi impresionant în acelaşi timp. Vorba Cristinei, ca o carte de poveşti ce se deschide şi la fiecare pagină găseşti un personaj de poveste. Mi-nu-nat! Mai au spectacol şi în seara asta şi promit că nu mai plec!

Bine, nici aseară n-aş fi plecat dacă parte din “Perla” nu s-ar fi suprapus peste “O noapte furtunoasă“, producţie a Teatrului Naţional din Iaşi, o montare a unui text clasic pe care mi-am dorit mult s-o văd din motive mai degrabă personale, şi poate tocmai de aceea foarte importante.

Şi, per total, nu am fost dezamăgită. Din nefericire, locul (hala Simerom) şi, probabil, dicţia (părerile sunt împărţite aici) unora dintre actori a diminuat întrucâtva plăcerea urmăririi spectacolului. Chiar şi aşa, nota bene pentru montare, pentru scenografia genialului Buhagiar – super găselniţe! – şi pentru faptul că textul a fost curat, fără înflorituri contemporane. Şi, din fericire, ştiam textul aproape integral, fiindcă lecţiile de fericire au fost bine predate.

Luni am văzut Les Ballets Jazz de Montreal – minunaţi, îi iubesc, serios! O oră şi ceva de dans contemporan, mişcare în stare pură, fermă şi fluidă în acelaşi timp, jucăuşă şi senzuală, dans combinat cu muzică, mimică, costume foarte colorate, proiecţii video şi, să mă iertaţi dacă par frivolă, dar nu aveam, chiar nu aveam cum să nu observ, super musculatura dansatorilor. Adică, mno, şi voi, fetelor, vă mai uitaţi cum stau blugii pe un băiat, nu?! Serios, spuneţi că vă uitaţi! :))))))

Azi au venit prietenii Oltea – care îmi păstrează viu viciul, Raul – care nu mi-a adus Puszi (da’ tot mi-i drag) şi Andrei – care a zis că aş vrea să fie asistentul meu, dar asta pentru că şi eu am zis c-ar vrea el să fie asistentul meu, şi în concluzie doar ne iubim! :))

În trecere, preţ de-o cafea mică mică mică am stat un pic la poveşti şi cu Adi Hădean. În rest, sunt la Amber de azi dimineaţă de la 9.30, când mi-am început ziua c-o sedinţă şi am lucrat aproape non stop. Iar acum o să fug (literalmente) spre Pietonală unde se vor desfăşura cei de la Fanfara din Cozmeşti. Şi fix de aia nici nu mai pun (acum) poze ci doar acest video cu Best of 30 mai:

Stau cuminte pe terasa locuinţei mele sibiene, lucrând la broşura FITS ce urmează să apară săptămâna viitoare în Jurnalul Naţional. Sunt stresată, fiindcă e un volum destul de mare de muncă dar, mai ales, pentru că afară e nebunieeeeeeee şi eu stau aici, cuminte şi serioasă. Totuşi, taman trec prin dreptul casei mele caraibienii de care scriam ieri. Nu văd parada, dar, de sus de aici, prin poarta intrării în curtea ansamblului, se văd trecând cei care îi însoţesc.

Ca să înţelegeţi: caraibienii au început defilarea, dansând şi cântând, la capătul pietonalei. De acolo şi până la mine, spre Piaţa Mare, au adunat după ei o mulţime de fani, care merg în jurul lor, în ritmul lor.

Prin faţa porţii mele au trecut aşa: gospodină cu plase multe, mamă cu copil în cărucior şi încă unul mic, în braţe, doi căţei, cu stăpâni cu tot, câţiva dandy şi câteva pisi, biciclişti la pas, nenumăraţi turişti dansând, mai tineri, mai puţin tineri, toată lumea păşea în ritmuri de tobe. Sunt sigură că, cei mai mulţi, ţineau ritmul fără să vrea, fără să-şi dea seama. Veseli şi fericiţi, urmând pas cu pas nebunia asta frumoasă, vuietul, lăsându-se atraşi, seduşi.

Sibiul în Festival! Ole!

PS (asta e făcută acum vreo jumătate de oră, pe stradă. Şi, nu, nu e o statuie. Sau e. Dar e vie!)

Ci dansatorii şi muzica, aduse de Etnik97 la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu sau cum prieteneşte şi pe scurt îi zice toată lumea, FITS!

Şi, băi, nene, cum au putut să fie! Oamenii ăştia au clar ritmul în sânge, că ţi se face, vorb’aia!, să dansezi şi tu! Sau măcar să tropăi un pic pe loc cu vreo trei mandarine, două nuci, o papaya şi-o banană la pălărie! Adică ce, eu nu pot?! Ia zi, Livioară! (Livia e prietena mea offline, da’ mă citeşte, ştiu eu că!)

Desigur, că nu e cum se pregăteşte de acasă. Adică azi, până acum, cel puţin, nu am vreme de poveşti. Am fugit, însă, în Piata Mare, când a fost parada de costume populare ale etniilor din Sibiu. A fost primul eveniment de stradă din Festival şi mărturisesc cinstit că mi-au dat lacrimile. Patetic! vor exclama unii, şi poate în alt context aş fi de acord!

Dar lucrez pentru FITS 2011 de câteva luni bune deja, şi abia aşteptam să înceapă toată nebunia asta frumoasă! De’acum, a început! :)

Parada sibienilor a fost deschisă de cinci voluntari care purtau un banner pe care scria Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2011. Printre ei, şi un japonez. Cum ziceam, chiar a fost impreisonat momentul :)

Nu sunt prea fan hip-hop, dar cântecul ăsta îmi place tare, iar faza cu corul de copii Do Re Mi face toţi banii! Me LIKE it! Cântă Kamara şi Shift (new entry pe piaţa muzicală, înţeleg)

Dacă mai e cineva care nu ştie, sunt la Sibiu, de trei zile deja, pentru cea de a XVIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru – FITS. Apropo, de ieri e sus şi ceea ce vom încerca să facem sub numele generic de blogul Festivalului!

Oricât m-aş strădui, cel mai probabil e că volumul uriaş de muncă festivalieră nu-mi va permite să abordez alte subiecte în afară de asta. Şi, pentru că prioritatea mea în Festival e să livrez informaţii cât mai variate pentru… alţii, încerc să (de)scriu printre rânduri cum sunt zilele şi nopţile aici din perspectiva cuiva care e implicat în organizare-comunicare. Despre evenimente citiţi pe multe bloguri, sper!, printre care şi la Daniela, Bogdana, Alex, Adrian, Andrei, Oltea a.k.a. Nebuloasa, Auraş, Arhi, Pietricel, Chinezu – care nu vine personal la FITS dar are doi ambasadori: Cristi şi Diana, vin şi Cristina, Roxana, Dragoş … sper că n-am ratat pe nimeni dintre cei acreditaţi din afara Sibiului. Şi, desigur, pe conturile noastre de Youtube, Twitter şi Facebook.

Deocamdată, programul nu e foarte strâns. Adică e, dar nu e. Ştiu că în Festival, de mâine, adică, o să fie şi mai şi! Dimineaţa breakfast, pe care mi-l pregătesc singură, că nu stau la hotel ci am un mic studio (un soi de garsonieră dublă) închiriat, apoi, pe la 9.30, şedinţă cu cele şapte voluntare pe care le am ca ajutoare în acest festival şi cu Cristina, asistenta mea de aici. Adică fata cea drăguţă care e în preajma mea tot timpul :)

Fetele din echipa mea se ocupă cu adunatul de informaţii, fac interviuri, fotografii, în aşa fel încât eu să pot oferi tuturor celor care solicită acest lucru, informaţii personalizate, nu doar simple comunicate de presă sau chestii de PR de genul „să bifăm la sponsor???. Cristina, are viaţă mai grea: misiunea ei principală e să-mi facă mie viaţa mai uşoară, de la constant reminder pentru diverse, până la comisioane sau chiar întâlniri, când mie îmi apar alte urgenţe. Nu ştiu cum m-aş descurca fără ea. Am şi o voluntară japoneză, pe Aya, care la ea acasă, în Japonia, face radio într-un orăşel mic, de 10.000 de locuitori. Şi e foarte simpatică şi interesată să înveţe cât mai multe. O să vă mai povestesc despre ea.

La şedinţă, împart taskuri şi repartizez subiecte. La o medie de 20-30 de evenimente pe zi, vă daţi seama cam ce volum de informaţii se strâng. Pe lângă asta, mai sunt şi reacţiile spectatorilor pe care încercăm să ne concentrăm şi pe care ne dorim să le cunoaştem. Şi cum altfel să le cunoaştem dacă nu-i întrebăm. Se fac, zilnic, zeci de interviuri, aşadar. Pe unii dintre spectatori îi şi „premiem???, simbolic, cu diplome de „spectator onorific??? al acestei ediţii, iar altora le oferim prietenia noastră sub forma unor cărţi de vizită pe care scrie, simplu, Mulţumim! E şi asta o parte a muncii de Community Managementului. Chit că, în fapt, jobul ăsta e mai degrabă de Community Friend decât de manager :)

După şedinţă, fetele se împrăştie care pe unde au treabă (unele se mai duc si la şcoală sau la job), iar eu îmi văd de ale mele. Mâine se schimbă un pic programul, că începe Festivalului, dar azi încă rămân, toată ziua, în „biroul??? meu de la terasă. Aici am toate întâlnirile, dar ţin sub observaţie şi tot ce se întâmplă în Piaţa Mare. Lucruri despre care, de altfel, o să vă tot povestesc în zilele ce urmează!

Cum ziceam odată, pe vremea când eram Ilinca Dima, potenţiala mea carieră de pianistă a fost compromisă total şi definitiv acum vreun an jumate, când am aflat de poliartrită. Sau PR, dacă vreţi. Vorba unui prieten, se poate spune acum că am PR-ul în sânge. Literalmente!

ok, ok, ştergeţi-vă lacrima din colţul ochilor şi opriţi remarca “aşa de tânără” (mă enervează deja) – fac tratament şi, mai presus de toate, am învăţat să fac haz de situaţie şi, în felul ăsta, PR cu PR trăieşte bine-mersi. Mai puţin când, ca aseară, păţeşte super criză de dureroasă înţepeneală şi până la urma, după vreo 3-4 ore, cheamă Salvarea. Bună patru dimineaţa, ca sa zic aşa.

Au venit, mi-au făcut cea mai dureroasă injecţie, ever, în umăr, au plecat. Era un medic tânăr, evident obosit şi alergat, care mi-a povestit că se aştepta să aibă o gardă mai uşoară, dar nu. Printre altele, avusese un apel de la cineva care a reclamat palpitaţii. Când a ajuns la faţa locului, a descoperit că pacientul (sau pacienta, ca n-am întrebat) sunase la Salvare după ce se speriase de-o… lampă! Nu că-i amuzant?!

Nu, nu e. Jumătate dintre cazurile pentru care s-a solicitat ambulanţa erau spaime, păreri, impresii şi crize de ipohondrie. Practic, în loc să scurteze costurile şi timpii de reacţie pentru cazurile cu adevărat grave, apelurile astea nu fac decât să irosească resurse.

Mi-a fost un pic milă de medicul care a venit la mine. Era obosit, trist, demoralizat. “Asta nu e meserie, să tratezi oamenii speriaţi de lămpi!”. Subscriu. Ar fi bine să nu mai chemăm ambulanţa când suferim că ne atacă veioza. Pentru aşa ceva, ţineţi o bâtă la îndemână şi descurcaţi-vă singuri fiindcă cineva poate chiar are nevoie de medic în timpul ăsta! Numa’ zic!

Hai, să fim sănătoşi, vorba lui Adi!