Când am fost să ascult orchestra din Amsterdam, la Enescu, v-am zis, în treacăt, că am avut locuri lângă un cuplu de doamne aflate la… cam a treia tinereţe, aşa. Una dintre ele, cea care stătea mai aproape de noi, era de-a dreptul cool, însă. Mărunţică, cu pantaloni de piele roşie (dar nimic ţipător), cu o tolbă de asemenea de piele, şi rame de ochelari Chanel (că rog!), din piele de aceaşi culoare, cămaşă şi-un sacou, păr scurt, nevopsit, şi o prezenţă discretă dar puternică. Nu aveai cum s-o ignori, pur şi simplu emana bucurie în timp ce asculta, cuminte, un pic sprijinită în baston, concertul.