Când eram copil, rochia mea preferată era una de voal, toată numai volane, cu picăţele mici, portocalii. O iubeam atât de tare încât aş fi purtat-o non stop şi nu pricepeam neam de ce naiba nu am voie să mă îmbrac cu ea şi la joacă sau la plimbare. Mama, draga de ea, încerca să-mi explice că ar fi păcat să stric rochia la joacă şi că mai bine o păstrez pentru ocazii speciale, aşa că, precum măgăruşul din Shrek, îmi făcusem un obicei din a întreba aproape zilnic dacă era rost de vreo ocazie specială. Habar n-aveam ce înseamnă asta; mie îmi plăcea că rochia aia mă face să mă simt eu specială, o mini-mama, aşa, aproape un om mare!

Între timp, am învăţat comoditatea dar, dacă vreau să mă simt specială, chiar şi fără ocazie, sic!, dincolo de alte “instrumente”, ies din sfera băieţească de confort a pantalonilor şi pun haine de femeie :)

Trăim vremuri în care dăm Like la rochii dar purtăm pantaloni, fiindcă-s mai comozi, şi suspinăm cu gândul la escapeni cu tocuri ameţitoare dar purtăm cizme de cauciuc din motive practice. Nici eu fac excepţie de la comod sau practic, în definitiv, nu trăim pe catwalk ci pe străzi, cu tot cu traficul şi poluarea lor – vara, de exemplu, nu poţi purta o cămaşă albă decât o singură dată, şi nici măcar nu vorbesc de o zi întreagă, vreo două ceasuri sunt de ajuns!

Chiar şi aşa, cu comoditate cu tot,  în garderoba mea, piesele favorite nu sunt pantalonii ci vreo câteva rochii şi o fustă, toate în alb/negru, gri sau combinaţii, între care favorita e, desigur, rochia alb cu negru pe care am purtat-o la revelionul 2012 . Zic desigur pentru că, de vreo câţiva ani, cele mai multe haine sunt albe, negre sau in aceasta combinaţie.

Însă rochia de vis, perfecta, că despre asta voiam să povestesc, nu e nici albă, nici neagră.