Am o problemă cu vânzătoarele care nu înţeleg că shoppingul nu e doar despre a cheltui bani ci a te simţi ok cu faptul că faci asta vs. lucruri de care ai sau nu prea ai nevoie. Iar când n-ai neapărată nevoie de a ţâşpea cămaşă albă (eu am, că fac colecţie!) , experienţa trebuie să fie premium.

Ieri am trecut pe Lipscani între două întâlniri. Acolo, la numărul 59, e un magazin care se numeşte Monique. Intru mereu cu plăcere şi cumpăr mereu câte ceva, pentru că au lucruri drăguţe (haine, accesorii) dar, mai ales, pentru că doamna care se ocupă de magazin este cu adevărat fermecătoare.

Monique e un butique în adevăratul sens al cuvântului, e şic, în interior miroase a parfum dar fără să-ţi oprească alimentarea cu oxigen, e cald, iar lucrurile expuse sunt aranjate cu gust şi cu minte, în aşa fel încât în orice colţ sau pe orice umeraş te aştepţi să găseşti ceva drăguţ.

Nimeni nu sare pe tine să te întrebe ce cauţi, dar dacă soliciţi să probezi ceva, o părere bine argumentată îţi este oferită cu zâmbetul pe buze. Pentru cine cumpăraţi? Cum este restul toaletei pe care o s-o purtaţi? şi alte întrebări menite să se asigure că pleci de acolo cu cea mai bună variantă pentru tine.

Ieri am cumpărat două clame oarecât mai glamour şi le-am ales pentru că, deşi simple, ies în evidenţă într-un mod plăcut, mai ales acum, pe părul meu (mai nou) roşcat. Doamna a insistat să le împacheteze – de obicei refuz, pentru că am cel puţin o geantă la mine şi nu încurajez risipa pungilor de plastic – explicându-mi că are pungi de hârtie, nu de plastic iar asta se poate recicla. Mi-a dat şi câteva sfaturi despre cum pot prinde părul cu respectivele accesorii în aşa fel încât să le pun în valoare şi pe ele şi pe mine. M-a cucerit.

Înaintea mea îi explicase unei fete cum se poartă o anumită căciulă, cu lux de amănunte, de ce trebuie trasă mai spre ceafă pentru a balansa forma capului şi de ce fetei i-ar sta bine iar ei nu, pentru că are faţa mică, iar o căciulă de genul acela i-ar umbri toate trăsăturile. Mai devreme, explicase unui domn (chel!) cum se pune în păr un anumit accesoriu, delicios şi ăla, cu pene, şi pe care intenţionasem să mi-l cumpăr, de asemenea, dar am renunţat fiindcă nu-mi dau seama la ce l-aş putea purta!

Cred că acolo am avut parte de cea mai frumoasă experienţă de shopping, cu maniere de pension şi aer parizian. Aşa că vă recomand, oricând, să treceţi pe acolo, chiar dacă nu cumpăraţi ceva, fie şi pentru a vă bucura de experienţa vizitei!

(ştiu că e reclamă, chiar deşănţată, dar mi-a plăcut chiar atât de tare!)

Sursa foto

Azi a fost minunat afară, nici prea rece, dar nici prea cald, cât să-ţi vină cheful de-o hoinăreală prin oraş şi de un vin fiert după, ceea ce am şi prestat, în compania unui om aşa de fain c-a reuşit să-mi facă ziua încă şi mai bună decât era deja!

Aşa am ajuns în Centrul Vechi, cu trecere pe la toate măsuţele înşirate într-un aşa-zis târg de… de ceva, nu ştiu cum să-l denumesc, fiindcă majoritatea produselor sunt fie dulciuri de sorginte necunoscută, fie bijuterii cu muuult prea multe pietricele pentru gustul meu, tricotaje Made în China, papuci şi căciuli cu blană artificială.

După sesiunea de “non-shopping”, ne-am oprit în St Patrick, unul dintre puţinele locuri din Centrul Vechi în care atmosfera, berea şi mâncarea şi-au păstrat calitatea de la deschidere şi până în zilele noastre şi unde se găseşte Kilkenny, una dintre foarte puţinele beri al cărui gust sunt în stare să-l recunosc.

N-a reuşit să-mi strice zen-ul nici măcar chelnerul care şi-a însuşit cu un “Mersi” bacşişul care trecea bine peste cele zece procente clasice, fără nici un gest de a-mi da restul, fiindcă de obicei nu-i aşa acolo iar bread pudding a fost la fel de bună ca în alte dăţi. Şi nici taximetristul care a făcut un ocol destul de serios ca să mă ducă spre casă şi care încerca să-mi explice că “ce mare lucru înseamnă un leu cinzeci în plus” de era să-l trag pe dreapta! Pe banii mei, stimabile, mă distrez doar eu! Şi, când e cazul, invitaţii mei!

Mare şi plăcută surpriză, însă, un ziar dedicat Centrului Vechi oferit, gratuit, de mai mulţi tineri cu alură de Gavroche, deşi un pic trecuţi de vârsta eroului lui Hugo. Fără să fie agresivi dar şi fără să-ţi întindă, ca automatul, bucata de hârtie fără să zică nimic. Mi-a plăcut mult şi conţinutul, foarte armonizat cu Centrul Vechi, titlul publicaţiei. Astfel, capul de ziar e cu Nelu Ploieşteanu – “poveştile unui vechi lăutar din centru”, iar interviul, pe două pagini, e chiar plăcut la citit.

Am mai găsit informaţii despre The Manhattan Transfer, party-urile care au loc în Centrul Vechi în weekendul ăsta dar şi că e concert VH2 în Hard Rock Cafe mâine, chestii despre Future Sounds Festival, o cronică de teatru, una de film şi una de restaurant, detalii despre concertul Jane Birkin, interviu cu Dorel Vişan, un articol despre câinii fără stăpân, povesta Hanului Kretzulescu,  o cronică de restaurant şi un editorial scris de amicul Copolovici.

A fost o surpriză cât de poate de plăcută, cu atât mai mult cu cât editorul acestei publicaţii e tabloidul Ring de la care n-aş fi asteptat un produs media care sa-mi placă!

Princess Friskers Bruno e numele meu de pirat! Sau pirată, mă rog, nimeni nu-i perfect! Am fost pirată sâmbătă, când am ieşit la joacă cu o mulţime de bloggeri şi alţi oameni, mai normali, şi ne-am prefăcut că suntem piraţi: şase echipe în căutarea fântânii tinereţii. Centrul vechi al Capitalei a fost împânzit de oameni aparent normali.

Normali în aparenţă doar dacă nu-i socotim pe Căpitanii echipelor, Bobby, Make, Miruna, Costin, Piticu + 1, (îmi pare rău, nu ştiu cine a fost căpitanul echipei FilmeTari.ro), care purtau cele mai haioase pălării de pirat, cu tot cu dread-uri sau peruca, întocmai precum personajele seriei “Piraţii din Caraibe”.

Am avut de trecut o mulţime de probe, care mai de care mai haioasă. De exemplu, a trebuit să cântăm Imnul Piraţilor, pe stradă, ziua în amiaza mare, dar nu oricum, ci şi cu nişte străini, dacă se putea! A trebuit să fim răi şi să răpim pe cineva, să facem catrene pentru o prinţesă şi să răspundem întrebărilor încuietoare ale unui veritabil pirat care, în loc de rom, bea bere.

Şi dacă vă imaginaţi că bloggerii nu sunt serioşi, ei bine…. aveţi dreptate! Am dat toţi în mintea copiilor cu joaca asta, ceea ce n-a fost rău, fiindcă ne-am distrat de minune!

Joaca a fost organizată de Rogalski PR, Republika şi de cei de la LifeAfterWork iar noi, echipa DreamTeam (şi vă foarte mulţumim!) am ieşit pe locul doi, la o mustaţă de campioni, echipa Mirunei. Noi, adica: dom’ căpitan Make, purtător de steag Chinezu, timonier Ruxa, ţinător de jurnal de bord Vlad Dulea şi ajutor preţios de toţi, Dana Dulea.Toată nebunia s-a întâmplat pentru a marca apariţia celui de-al patrulea film din seria cu piratul şef, Jack Sparrow, Piraţii din Caraibe, pe ape şi mai tulburi.

Cu ocazia asta am constatat că Centrul Vechi nu e atrăgător neapărat când e plin de fiţele etalate seara pe străzile pietruite, ci e fun şi colorat chiar şi ziua în amiaza mare. Sau poate mai ales aşa! Vă recomand să încercaţi, lenevind la o cafea ici, un pahar cu apă colo, amestecându-vă în mulţime, zâmbind şi chiar salutând oameni necunoscuţi! De ce nu?! :)

Sâmbăta trecută mi-am luat tocurile şi-o prietenă şi-am purces la o preumblare prin Centrul Vechi. Intenţionam un loc ok în care sa bem ceva şi un loc ok în care să dansăm. Aparent, ofera e generoasă. Dar realitatea din “teren” arată că, de fapt, nu prea există locuri ok…

În primul rând, să te plimbi pe tocuri prin Centrul Vechi se poate dovedi o misiune extremă. Pe Şelari e piatră cubică şi de fiecare dată când mă poartă paşii prin zonă îmi vine să înjur. Birjăreşte! Gabroveni e plină de noroi în care cei 10 centimetri cui se înfig perfect şi fiecare pas e o adevărată provocare. Dacă nu-ţi place aşa, poti s-o iei pe “trotuarul” suspendat, din lemn. Şansele de rupt gâtul sunt aproximativ egale.

Am intrat în majoritatea cafenelelor din zonă. E greu, nene, e greu cu serviciile astea, după cum vă spun mai jos!

Patroni de cafenele, luaţi notiţe!

Cine vrea TV stă acasă, mi se pare culmea prostiei să ieşi din casă şi să dai nas în nas cu un ecran TV, excepând cazurile în care e vorba de cafenea bancară şi postul TV e vreunul de business. Deci afara cu TV-urile din cafenele!

Aş vrea să nu mai urle muzica, se poate? Aşa mi-aş putea auzi comesenii – lucru important. Dacă vreau muzică tare mă duc la discotecă sau club. De asemenea, e de notat că mă prind dacă e cofeină în cafeaua FĂRĂ cofeină pe care am comandat-o. Ah, şi pentru numele lui Dumnezeu! NU mă mai întrebaţi dacă vreau cappuccino cu spumă de lapte. Cappuccino ARE spumă de lapte. Dacă nu are, nu e cappuccino!

Ar fi mai fi drăguţ dacă ar s-ar putea aduce mai multe meniuri la o masă cu mai multe persoane. Până se decid ceilalţi e posibil să uit sau să mă răzgândesc, şi uite-aşa o luăm de la început. Cu cât stau mai mult fără comanda sub nas, cu atât mai mulţi bani pierdeţi.Treaba voastră, eu v-am zis!

Meniuri ce abia se mai ţin, cu greşeli în ele, cu preţurile modificate cu pixul, pahare ciobite sau murdare – moartea pasiunii! Chelneriţe scârboase, nota de plată ce întârzie nepermis sau e umflată – la fel! Nu vin la cafenea pentru cafea, serios, vin pentru experienţă. Şi dacă nu e ok, serios că o să aşteptaţi ăia 10% până vi se lungesc urechile: n-o să-i vedeţi de la mine!

Şi încă ceva! Nu vreau să mă împrietenesc cu nici o cafenea pe FB! Nu vreau! Pot să-i dau Like, cel mult. Friends, însă? No way!