Nu sunt o entuziastă a Crăciunului, nu mă simt mai veselă decât în alte ocazii, nu țin să-mi umplu casa cu decorațiuni noi pe care, ulterior, știu că trebuie să le pun undeva pentru celelalte 350 de zile din an.
Cu reclamele de Crăciun, însă, e altă discuție.

Campania de Crăciun pe care WestJet a făcut-o anul trecut trebuie să fi fost unul dintre cele mai scumpe PR stunts în istorie, dar ce efect a avut! Anul ăsta, compania aeriană avea de împlinit așteptări destul de mari după năzbâtia de la Crăciunul trecut, una care a avut aproape 40 de milioane de vizualizări și o super vizibilitate.

Eram, la fel ca mulți alții, destul de curioasă, fiindcă nu e prea simplu să repeți ori să depășești faza cu darurile de anul trecut, dar cumva cred că au reușit. Chiar dacă, în linii mari, isprava nu e cu mult prea diferită. Să vedem:

An de an, reclamele de Crăciun sunt așteptate de către devoratorii de publicitate din toată lumea pentru că unele dintre ele sunt adevărate bijuterii, de la idee până la realizare. Munca la ele începe de prin vară, uneori chiar mai devreme, iar rezultatul final e menit să ne intrpducă în atmosfera sărbătorii ce va să vină. John Lewis și Coca-Cola sunt printre abonatele la titlul de Cea mai bună/frumoasă dar nu mi-ar fi rușine nici cu altele.

Am strâns câteva dintre cele mai bune de anul ăsta, și o să mai adaug ce mai găsesc frumos! S-aveți o cutie cu șervețele în zonă și bucurați-vă de ele!

Îmi place să fac daruri şi, deşi sunt o persoană mai degrabă generoasă, cred că în cazul ăsta e vorba de o expresie a egoismului, fiindcă mie îmi place să-i văd pe dăruiţi că se bucură, iar alegerea unui cadou cât mai potrivit cu destinatarul e, de asemenea, şi un talent al celui care dăruieşte. Un fel de win-win!

Există, aşa cum văd eu lucrurile, două variante, cea în care iei omului ce nu şi-ar lua singur dar se va distra cu darul (maşinuţe şi trenuleţe de jucărie, de exemplu, pentru băieţii din gaşcă) sau ceva util.

Ştiu că e abia noiembrie, mai pe final, aşa, dar mie azi mi-au lipsit mânuşile. Şi am avut chef de ceai fierbinte când am ajuns acasă cu mâinile îngheţate (am eu damblaua asta de a mai testa transportul în comun din când în când, drept urmare am stat cam un sfert de oră în staţie la Kogălniceanu pentru un amărât de 85 deşi erau o grămadă de taxiuri în staţie!) şi să mă încolăcesc ca o pisică pe canapea, cu o carte bună într-o mână şi cu ceaiul preferat în cealaltă. Desigur că n-am făcut asta, aveam chestii de lucrat, dar chiar şi-aşa: cam a venit iarna şi, cu paşi mai mici sau mai mari, se apropie şi Crăciunul.

– Putem să luăm o pisică?

Cu nasul şi palmele lipite de geamul prăvăliei de animale, Clara nici măcar nu se întoarse spre mama ei ca să-i adreseze întrebarea. Ştia, inevitabil răspunsul – atunci când venea, plictisit, automat – era “Nu”.

– Uite, pe asta mică, uite ce mică e, cred că nici măcar nu mănâncă prea mult…

Puii de mâţă din vitrină se jucau fără griji, neinteresaţi de toate privirile aţintite asupra lor. Mama Clarei se uită în treacăt spre mogâldeţe. Surâse scurt, în sinea ei: ghemele de blană chiar erau destul de simpatice, cu codiţele subţiri, ca nişte creioane, urechile mari si lăbuţele care se împleticeau mergând.

Ca niciodată, parcă, anul ăsta iarna şi Sărbătorile ei m-au prins pe picior greşit. Nici măcar zăpada nu m-a binedispus ca în alţi ani, nici un strop de veselie n-a venit odată cu prima ninsoare. Ba am şi răcit, ceea ce iar nu mi se întâmplă cand e sezonul! În plus, finalul de an a fost cu motoarele turate şi încă mai sunt câteva chestii de făcut!

Dar vineri după amiază, când am ieşit preţ de câteva ultime cadouri, afară ningea blând şi muzica (din căşti) şi-a făcut din nou simţită magia: m-am surprins zâmbind şi pe urmă chiar am făcut câţiva paşi de dans, spre mirarea celorlalţi trecători!

Abia ieri, când în Bucureşti ningea de rupea, mayaşii încă sperau că prevestirile lor sunt corecte iar traficul din Bucureşti nu era departe de prevestiri, nişte muzică bună în căşti şi planul pentru ultimele cadouri de luat m-au băgat instant în atmosfera de iarnă şi de Sărbători. De unde se vede că, de fapt, nu era vorba despre sfârşit ci despre început!

Daruri, prieteni în vizită, alte daruri, încă o vizită, un ursuleţ. Şi, în fine, azi chiar am fredonat colinde! O fi bine, o fi rău?!

Mi se pare incredibil că, în ciuda unui final de an de-a dreptul nebun, azi, cu trei zile înainte de Crăciun, am reuşit să ajung la piaţă, să fac câteva cumpărături, ordine în casă, ba chiar să am vreme să caut un brad mic prin piaţă (şi să nu-l găsesc)!
Voi cum vă descurcaţi pe la casele voastre? Ce planuri aveţi?! Eu mă apuc de decorat! :)

(deşi n-am, încă, nici o idee de care să fiu mulţumită!)

Când am căutat apartamentul în care locuiesc, am fost precisă până la scări de bloc în brief-ul pentru agenţii, tocmai ca să nu spun Gară şi să mă trimită în Crângaşi, de exemplu, că e doar o staţie de metrou! Nu! Strada aia, până acolo, strada ailaltă până dincolo, încă două blocui şi atât. L-am găsit în trei săptămâni. Dar nu discutăm de imobiliare ci de faptul că am vrut să rămân în cartier, ca să fiu aproape de ai mei. Asta cu toate că abia aşteptam să stau singură!

Ziua de Crăciun nu se schimbă precum ziua de Paşti şi nici nu se sărbătoreşte pe 29 februarie, odată la patru ani. În fiecare an, de când mă ştiu, şi probabil nu se va schimba curând, Crăciunul se sărbătoreşte pe 25 decembrie. Adică ştiu foarte bine când pică, şi anul ăsta, şi în 2050, dacă mai trăim până atunci – noi să fim sănătoşi!

Şi atunci, cum mama cadourilor eu mă trezesc cu o mulţime de lucruri de făcut azi şi mâine, de parcă m-ar fi luat prin surprindere?! Şi în fiecare an păţesc la fel, las pentru ultima zi (ah, cum? mâine e 24?!?) ditai lista, în loc să fie totul pus la punct şi eu să mă bucur de un pic de tihnă împachetând cadouri şi …

Ah, am uitat să iau fundiţe!