Săptămâna trecută m-am amuzat luând peste picior un domn a cărui problemă era că a fost invitat la film de domnişoara cu care îşi propusese şi, parţial, reuşise, un one night stand. Pe principiul ne cunoaştem la club, dansam, alea alea, hai să-mi vezi chitara şi, peste câteva ore, uite cafeaua, îţi chem un taxi. Numai că domnişoara a vrut la film ceva mai târziu şi, când a înţeles că un date cu domnul în cauză nu urma să devină realitate, s-a cam bosumflat.

Sigur, domnului din povestea noastră n-ar fi putut să-i pese mai puţin de supărarea domnişoarei. Pe de altă parte, însă, el zice că n-ar putea să iasă vreo treabă serioasă după o aventură de-o noapte. Am făcut mişto, da, fiindcă pe mine mă amuză prejudecăţile de genul ăsta, ca şi toate reţetele de tipul “Când sună, nu-i răspunde din prima. La SMS nici să nu te gândeşti! Şi dacă îţi dă mesaje pe FB trebuie să-l ignori”. Sau aşa ceva!

E simplu. Cel puţin teoretic. Ca şi în dans, trebuie să fie doi oameni care 1. îşi doresc să danseze 2. unul cu altul 3. acelaşi dans. Paşii se potrivesc pe urmă, ritmul contează. Dar, ceea ce mi se pare mie mai important, în orice fel de relaţie, dar mai ales în dans (sau în… “dans”), e spaţiul, exact aşa cum explică Patrick la începutul scenei de mai jos:

This is my dance space, this is your dance space. I don’t go into yours, you don’t go into mine. You gotta hold the frame.

Deci renunţaţi la spaghetti arms. Intimitatea nu înseamnă nici abandon total, nici cucerirea vreunui teritoriu. Înseamnă, printre altele, respect şi, pe cât de poate, să nu-l calci pe celălalt pe picioare.

Desigur, însă, asta e doar una dintre lecţii.