Când eram copil, maică-mea avea o prietenă, fostă colegă de liceu, Ada, medic stomatolog. Cabinetul ei era chiar la noi pe stradă, așa că mergeam ba în vizită, ba la control, însă mereu cu plăcere fiindcă Ada avea câte o istorie pentru fiecare instrument cu care lucra. Prin urmare, rămâneam oricum cu gura căscată și nu neapărat fiindcă așa trebuie să stai pe scaunul de la dentist!

Cred c-a fost bafta mea proprie și personală fiindcă, altfel, nu-mi amintesc să fi venit cineva la școală să ne explice cum se face un periaj corect – și nu, frecatul dinților sus-jos nu intră la categoria periaj corect – și nici măcar cum cerneala penetrează creta, dacă mai țineți minte reclama.

Mă fascinează zâmbetul şi efectele sale benefice asupra noastră şi asupra celorlalţi. E un gest simplu şi totuşi ne găsim mult prea rar motivaţii pentru a-l face, fără să ne dăm seama că atunci când zâmbim lucrurile chiar devin mai bune. Vă uitaţi la oameni, pe stradă ori în metrou? Rar îi vezi zâmbind, cel mai adesea sunt încruntaţi, preocupaţi, stresaţi. Dacă îţi zâmbeşte cineva, însă, o să faci şi tu la fel, e ca la căscat, se ia! :)

Iar ăsta e doar unul dintre beneficiile zâmbetului, lista e (mai) lungă!

Dacă sunteţi printre 35% din oamenii cărora nu le creşte niciodată vreo măsea de minte, mergeţi şi beţi o bere, bateţi-vă pe spate ca şi cum aţi scăpat de-o mare pacoste! Eu n-am avut aşa noroc! Mie mi-au crescut, cuminţi toate. Au apărut dureros şi, se pare, doresc sa dispară şi mai dureros, de parcă ar fi un campionat în sensul ăsta!

Prima extracţie de molar de minte a avut loc a doua zi după un Revelion, acu’ vreo zece ani. Băusem doar şampanie şi doar un pic, fiindcă luam antibiotice împotriva nenorocitelui de dinte iar a doua zi am cedat nervos şi mi-am târât prietenul în căutarea unui cabinet stomatologic deschis în prima zi a anului. Ceea ce, dacă mă gândesc acum, era suicid din prima că doar cine se duce la cabinet a doua zi după Revelion? Medicii slabi, care n-aveau destui pacienţi în restul anului!

Bun găsit cabinet, hai pe scaun, deci, da, extracţie. Să facem o anestezie, a amorţit? Nu. Două… A amorţit? Nu! … Trei… Dar acum? Parcă. I s-a părut că acest parcă era suficient, aşa că a purces la extracţie. Dar măseaua nu dorea să mă părăsească, nu voia şi pace! Până la urmă extracţia s-a întâmplat, chiar atunci, chiar pe acel scaun, cu medicul transpirat de la efort şi cu mine urlând, literalmente urlând, de durere. La final mi-a arătat-o. Rădăcinile erau de trei ori mai lungi decât măseaua propriu zisă, îmbărligate şi, pe o laterală, se vedea o mică porţiune de os –  probabil fusese extrem, teribil de bine înfiptă în mandibulă. O mai am şi acum, mi s-a părut că m-am chinuit prea tare ca să i-o dau Zânei Măseluţă şi, oricum, nu-mi doream alta în loc.

Zilele astea următoarea măsea de minte îşi face de cap. Am aflat că am ceea ce se cheama pericoronarită, desigur, în formula severă, şi că mai durează până cedează infecţia suficient cât să scot măseaua! Şi doare, doare aşa de tare încât, în baza dictonului No pain, no gain, echivalentul ar fi să câştig potul cel mare la Loto fără să joc!

Afară se practică scoaterea măselelor de minte imediat ce apar, cariate au ba, strâmbe au ba, tocmai pentru că e inevitabil să nu facă figuri dar aici medicii mi-au recomandat să le tratez şi, într-adevăr, am una tratată care e bine-mersi. Şi, mai interesant, în 2008, s-au prelevat celule stem din măselele de minte, ceea ce mi se pare foarte tare, şi, de vreun an, se întâmplă şi la noi. Nu ştiam de asta!

Anyway, citesc că zilele astea nu mai e obligatoriu să rămâi foarte conştient în timpul unei extracţii! Slavă cerului pentru inhalosedarea cu gaz ilariant, s-ar putea chiar să mă distrez! Vă ţin la curent! Până atunci, dacă ştiţi remedii împotriva durerilor de dinţi… feel free să comentaţi!