În copilăria mea din vremuri comuniste, Disney era un tărâm de basm şi fantezie. Singurele desene animate pe care le ştiam de la ei au fost Albă ca Zăpada şi Pinocchio, şi le-am iubit pentru că erau perfecte! Sigur, îi mai ştiam pe Pluto şi pe Mickeyv şi chiar am avut un Donald din ăla de plastic pe care l-am măzgălit foarte tare într-o zi, dar universul Disney îmi era limitat la vremea la care ar fi trebuit să mă bucur de el. Aveam, în schimb, Miaunel şi Bălănel, Arabela şi alte personaje ale copilăriei, pe care le-am iubit aşa cum iubesc copiii.

Nu regret că n-am avut prea mult Disney, nu mi-a lipsit, mereu era ceva interesant de făcut în viaţa mea de copil. Dar acum, la maturitate, nu cred că există prea multe jucării de la ei pe care să nu mi le doresc!

Mai e doar o săptămână până la Oscaruri şi am văzut cea mai mare parte a filmelor, ca să pot urmări ceremonia cu emoţiile pe care le ai doar atunci când ai favoriţi, şi nu poţi să ai favoriţi dacă nu vezi filmele, normal. Mâine mă duc la Aviatorul şi poimâine văd Zero Dark Thirty astfel că, dacă nu-l punem la socoteală pe Amour (pe care, nu ştiu de ce, nu mă îndeamnă inima să-l văd), aş zice că voi fi văzut cam toate favoritele până pe 24 februarie. Inclusiv toate cele cinci animaţii scurte, despre care vă zic vreo câteva mai jos.

Când eram copil, The Muppets Show era difuzat (în reluare) de TVR în fiecare sâmbătă pe la ora amiezii. Orice activităţi erau întrerupte şi toată familia urmărea aventurile păpuşilor şi pe cele ale invitaţilor lor dintre care îi aminesc pe Harry Belafonte, Shirley Bassey, Elton John, Diana Ross, Brooke Shields, Alice Cooper sau Steve Martin. Nimeni nu refuza invitaţia păpuşilor Muppets pentru că show-ul lor rupea audienţele.

Cu aceste amintiri şi cu nerăbdare m-am dus aseară la Cinema City în Sun Plaza pentru a urmări din nou aventurile păpuşilor, de data aceasta pe marele ecran. Aş fi vrut să vă spun că, la fel ca în copilărie, am fost sedusă, că am urmărit cu sufletul la gură aventurile lui Kermit & Co., că am râs şi aplaudat replicile celor doi moşulici simpatici, Statler şi Waldorf, şi câte şi mai câte, dar nu pot. Nu pentru că păpuşile s-ar fi schimbat ci pentru că producătorii au introdus nişte personaje umane, Mary şi Gary, un cuplu fără sare şi piper, şi încă o păpuşă, pe Walter, care, nu se ştie prin ce minune medicală, e fratele geamăn cu Gary. Gary, apropo, e interpretat de Jason Segel, yuk!

Se cântă muuuult prea mult pentru gustul meu, iar cântecele sunt de-a dreptul cretine, gen Ce frumoasă e viaţa! sau “Oare sunt o păpuşă sau un bărbat?”, şi ar fi ok dacă ar cânta păpuşile, dar nu! Cântă oamenii. Enervant! Totuşi, m-am bucurat când am revăzut genericul binecunoscut (încă mai ştiu cuvintele!)

N-a lipsit nici faimosul mana mana, chiar la final, dar şi ăla a fost întrucâtva stricat de intervenţia umană şi n-a sunat chiar ca-n varianta originală:

Deci nu, filmul nu m-a dat pe spate deşi cred că nostalgia anilor copilăriei era o premisă destul de bună. Mă întreb care e publicul ţintă, totuşi, în condiţiile în care copiii de azi nu au crescut cu Muppets, iar copiii de ieri vor afla destul de repede că filmul nu e chiar cea mai fericită continuare a poveştii păpuşilor iubite. Cu toate astea, studiourile Disney au făcut uz de toate şmecheriile de marketing pentru a promova filmul şi, cu un buget de 45 de milioane de dolari, au deja încasări duble!

Şi mai mişto e că firme celebre au creat produse speciale pentru a marca apariţia filmului. Astfel, Adidas are o colecţie specială de pantofi sport, OPI are un set de vreo 15 lacuri de unghii inspirate de personajele păpuşi, există cosmetice MAC by Miss Piggy, nOir are o colecţie de ijuterii din aur, perle şi pietre semipreţioase, iHome are, de asemenea, produse branduite cu Kermit, iar creatorul de pantofi Jeromme Rousseau a propus o pereche de pumps Miss Piggy style, încălţări al căror preţ sare de 550 de dolari.

Există, fireşte şi un app pentru iPhone, iar Google a avut, în septembrie anul trecut, un doodle special, animat, dedicat păpuşilor Muppets. De asemenea, s-au pregătit nenumărate parodii a la Muppets pentru filmele cu mare succes la public lansate anul trecut: Green Hornet,  Puss in Boots, Twilight Saga, The Hangover, The Girl with the Dragon Tatoo sau Piraţii din Caraibe.

şi filmuleţe speciale cu principalele personaje păpuşi pentru a promova pagina de facebook (care are aproape 1300000 de fani) dar şi pe a lor, cea mai populară fiind a lui Kermit. Toate astea, dimpreună cu reacţiile din social media şi încasările mă fac să cred că filmul rupe!, aşa că s-ar putea să fiu eu subiectivă când spun că nu m-a dat pe spate.

Una peste alta, filmul e urmăribil dacă puteţi găsi (alt)ceva de făcut în perioadele în care cântă oamenii. Măcar aşa, de dragul nostalgiei. Filmul intră în programul cinematografelor vineri, 13 ianuarie.

Până la vârsta gimnaziului, am fost un copil teribil de cuminte. E drept, zvăpăiala nici nu prea avea cu ce să fie susţinută. Locuiam într-un bloc mic şi, cu excepţia a doi copii din vecini, Ioana şi Laurenţiu, nu prea interacţionam cu “persoane” de vârsta mea. Şi, orium, eram preocupată cu grădiniţa. Şi cu Mecano – vă mai amintiţi Mecano?

În felul ăsta mama s-ar fi calificat perfect dacă marţienii ar fi căutat o mamă-model care să disciplineze progeniturile planetei roşii, exact aşa cum se întâmplă la începutul filmului Mămici pentru Marte | Mars needs moms. Şi uite aşa, Milo, protagonistul peliculei, se trezeşte că urâcioşii de marţieni îi răpesc mama şi porneşte într-o aventură plină de suspans, dar şi de umor, pentru salvarea ei.

(ia click pentru a mări şi atenţie puţin la parteneri! eeee? doar bloggeri! cool, ha?)

Pe Marte i se alătură aliaţii Gribble, Ki şi TwoCats, trei personaje pe cât de pitoreşti pe atât de colorate. Am râs în hohote la unele faze şi am fost înduiolată la altele. Cu siguranţă, e un film pentru toate vârstele, fiindă cei mici se vor distra copios de animaţia personajelor, iar cei mari vor înţelege corect de ce lui Gribble “îi reuşeste roşul atât de bine”. Şi ştiu sigur că aşa e întrucât ieri, la avanpremieră, am fost însoţită atât de Miruna mare (@anurim, 22 de ani :D) cât şi de Miruna mică (5 ani). Deci, poftim, Mars needs Moms e “de văzut”, acum aveţi trei surse care spun acelaşi lucru! :)

Pont: nu plecaţi din sală până nu se termină genericul. Promit c-o să aveţi o surpriză plăcută dacă faceţi asta!