Bună! Numele meu este Ruxandra Predescu şi îmi plac poveştile

Aşa am început ieri, la TEDx-ul din Iaşi, cu povestea îndrăgostirii mele de teatru.

Iniţial, prezentarea mea era mai centrată pe ideea Cultura face diferenţa, cu ceva antropologie şi cu o grămadă de exemple de oameni sau comunităţi care s-au dezvoltat, inclusiv economic, nu doar social, prin cultură, şi chiar cu exemple locale – fiindcă m-am documentat în sensul ăsta în cele două zile petrecute la Iaşi. Şi, fireşte, cum altfel, o scurtă poveste despre FITS din aceeaşi perspectivă. Cum am fost rugată de organizatori, însă, am virat-o spre lucruri mai concrete legate de comunicarea FITS-ului şi apoi m-am mutat la Iaşi, spunându-le celor din sală cât mult mi-au plăcut lucrurile descoperite în oraşul lor. Şi sper că i-am convins ca ceea ce au spus, toţi, în încheierea speech-ului meu, Cultura face diferenţa, este real şi se întâmplă!

Mi-a plăcut la TEDx Iaşi pentru că am văzut multe feţe tinere, oameni frumoşi care cred că pot schimba ceva, altfel decât ieşind în stradă, altfel decât uitându-se la televizor, prin participare. Şi, aşa cum am văzut eu Iaşiul, oamenii cu care am vorbit, felul în care a fost organizat şi comunicat TEDx-ul, chiar cred că am motive să fiu optimistă în legătură cu potenţialul existent în oraş.

Am reţinut ideea lui Marius Ursache, bravatar.me, mult plăcut (de altfel, mi s-a părut cea mai bună prezentare), dar şi altele dintre cele expuse de vorbitori şi singurul regret este că a trebuit să plec atât de repede, altfel pierdeam avionul, şi nu am apucat să mai stau de vorbă cu participanţii.

De reţinut, admirat şi aplaudat, efortul şi rezultatul rapsodului Cosmin Vaman, care a făcut, pe loc, în timp ce se desfăşura, balada TEDx-ului şi un rezumat cu mult mai bun decât aş putea eu, cu sau fără note muzicale! Ascultaţi!

În fine, felicitări organizatorilor, dar şi participanţilor, pentru deschidere şi pentru că au fost un public atât de generos! Bravo!

Ieri am fost un pic şocată când am văzut pe facebook afişul unui concert care adunase nu mai putin de 47 de sigle! 22 de parteneri media, 22 de sponsori, un “recomandat de”, un “cu sprijinul” şi, o ultimă siglă, cea a organizatorului.

Ca om care a trecut prin toate ipostazele, de sponsor, partener media şi origanizator, şocul e cu atât mai mare cu cât nu pricep care naiba mai pot fi beneficiile parteneriatului într-un asemenea context, între atât de multe alte sigle. Nu e vorbă, organizatorul a făcut o treabă foarte dibace aranjându-le într-o manieră în care se văd cam toate, şi nu-l invidiez deloc pentru dificultăţile de a face slalom prin atâţia parteneri şi tot atâtea orgolii. Şi totuşi… Nu pot să nu mă întreb cum împarţi beneficiile de asociere a imaginii de la un singur concert, cu un band mişto, e drept, însă nu foarte cunoscut publicului românesc, la atâţia parteneri?!

Şi, până să săriţi, nu, nu consider că e vina organizatorului, cu care am şi discutat, de altfel, despre asta. Iar dacă la sponsori sa zicem există o explicaţie rezonabilă (trebuie să mă credeţi pe cuvânt, discuţia cu organizatorul a fost off the record), la partenerii media chiar nu reuşesc să-mi dau seama care e!

Suntem în 2012, oameni buni, PRi şi marketeri de produse media! Se pot face nenumărate proiecte speciale, parteneriatele astea media ar trebui să fie o oportunitate şi pentru cititori (ascultători, privitori) şi pentru produsele pe care le păstoriţi, un prilej de asociere a imaginii (într-un mod vizibil, zic, nu aşa!) şi chiar de făcut nişte bani! Dar, ma rog, vorbind acum din experienţa de organizator de evenimente, ştiu, e greu! Mai bine ne punem sigla pe afiş, primim cinci invitaţii, publicăm ceva din comunicatul de presă la recomandări şi, eventual, facem un inteviu. Dacă e!

(For the win, desigur!)

Altfel, chiar vă recomand să mergeţi să-i ascultaţi pe Nik Bartsch & Ronin. Cântă ceva ce ei numesc zen-jazz, o treabă foarte iscusită, combinaţie între punk, rock acustic şi, fireşte, jazz. Cam aşa:

S-au scris multe posturi despre Social Media Summit Bucureşti, evenimentul Revistei Biz, unul care creşte din ce în ce mai mult la fiecare ediţie, mai ales în termeni de subiecte şi prezentări, iar aceasta recentă ediţie, prima din Capitală, a fost, după parerea mea, cea mai bună de până acum!

De obicei, la fiecare astfel de eveniment, doar o parte din prezentări sunt foarte bune dar, de data asta, îmi e greu să fac o selecţie, pentru că fiecare dintre vorbitori nu doar că a venit cu abordări foarte ok, dar au crescut şi calităţile de speakeri!Au fost, totuşi, două care mi-au plăcut în mod deosebit, nu spun care, vă prindeţi voi din text, dacă e. Nu e musai, oricum, toţi au fost buni!

Mi-a plăcut Bogdana, incisivă ca de obicei, cu o prezentare în care a vorbit despre conţinutul de pe reţelele sociale, în special pe FB, şi a atras atenţia că Social Media nu e şi nici nu trebuie să devină un alt canal tip televiziune. Senzaţional, VEZI AICI prezentarea ei! Iar dacă lucrezi sau vrei sa lucrezi în domeniul ăsta, musai citeşte. Şi gândeşte! Vidra care se roagă la Dumnezeu pentru mâncare pândeşte la fiecare colţ! Şi e periculoasă!

Victor Kapra, riguros ca de obicei, a vorbit mai aplicat pe PR, cu un exemplu concret de comunicat de presă pe care-l primise pe bune, dar care era sinistru conceput şi pe baza căruia a prezentat câteva Aşa NU-uri şi Aşa DA-uri. Concluzia? Treceţi de la monolog la conversaţie!

Dragoş Stanca a continuat ideea Bogdanei cu o prezentare intitulată “Comunicaţi, nu faceţi doar publicitate!”: online nu înseamnă „altă media??? ci „un nou mediu???. Publicitatea online va muri, treptat, şi va fi înlocuită de comunicare eficientă de brand. Brand nu înseamnă doar produs, înseamnă stare, persoană, univers de valori. Copiii digitali nu seamănă cu noi, cei trecuţi de 25 de ani. Dacă nu comunicaţi în limba lor, n-o să le vindeţi. Nimic. #truestory, din nou, pentru cine are urechi de auzit!

(apropo, nu pricep de ce unii încă folosesc new media când se referă la online. Oameni buni! Nu mai e new de ceva vreme, deja!)

A urmat Marko Njavro, Director Marketing Bergenbier SA, despre provocările marketingului digital. Pe scurt: try, learn, move forward! GG! Alex Negrea a vorbit, aşa cum ne aşteptam, despre facebook, dar aducând în discuţie ideea de concept editorial pe pagina de brand. Ce e de reţinut? Creştere naturală şi conţinut premium.

A fost apoi rândul lui Mugur Pătraşcu (La mulţi ani!, că e ziua lui azi!) pe care nu cred că l-am mai auzit la prezentări dar pe care aş vrea ca organizatorii de astfel de evenimente să-l ia în calcul, fiindcă mi-a plăcut mult şi ce-a zis şi cum a zis şi de aia redau aici toate notiţele pe care mi le-am luat în timpul prezentării lui:

Mugur Pătraşcu, şeful de la iLeo: We Come A Long Way

2006 – experimente
2007 – ar trebui să ia bloggerii bani?
2008 – primele campanii importante, primii lideri
2009 – liste, campanii mari, monitorizare
2010 – democratizarea SM, atât din perspectiva celor care au adoptat acest canal cât şi din perspectiva clienţilor
2011 – anul facebook şi au apărut alte două agenţii digital
2012 – facebook rămâne, bloggerii încep să aibă iniţiative proprii, the M-lister.

Profesionalizarea Social Media: pareneriat între bloggeri şi branduri. Cum e azi?
Hit & Run (coooooreeect!) – ai scris, ai terminat, next! Şi nu e ok!
Toată lumea face de toate (face, scrie…)
Totul se face în acelaşi fel …
De către aceleaşi persoane…
Care au cam uitat cine sunt cu adevărat.

Ce trebuie?
Să înţelegem comunicarea de brand, clienţii, acţionarii etc, asumarea responsabilităţilor, angajament faţă de brand şi campanie, nu toată lumea trebuie să scrie despre orice.

Profesionistul SM Partner: îi place, identfică şi lucrează cu/pentru 2-3 branduri, full time. Lucrează împreună cu agenţia, planul de branding al clientului, definesc strategia SM împreună, e parte din procesul de comunicare, primeşte „performance bonus???, înţelege bine brandul…

This is a soul business (abia aici aş fi întrebat dacă pentru agenţii sau pentru bloggeri, dar a sunat de recreaţie!)

Partea a doua a debutat cu Vlad Petreanu şi cu al său speech care a făcut furori. Totuşi, am impresia că Vlad a fost poate o idee prea subtil, paralela pişcotar Michelangelo/Van Gogh nefiind doar ca să se simtă unii şi alţii (mai) bine cu ei înşişi!!! Apoi a spus câteva lucuri despre conţinut, după cum urmează: 1. Nu există o formulă simplă de a scrie poveşti: trebuie să citeşti un mormănoi de cărţi vreme de vreo 30 de ani şi după aia, da, poate e mai simplu. 2. Lăsaţi producătorul de conţinut să decidă asupra poveştii pe care o livrează pentru brandul vostru.

Răzvan Baciu a vorbit despre ROI din conţinut video şi cineva a făcut un video cu asta, aşa că poftiţi de vedeţi şi singurei, iar Cristi Manafu a vorbit despre Pinterest, o chestie cu care, din lipsă acută de timp, n-am ajuns să mă împrietenesc. Încă! Tot Cristi a lansat o nouă modă, respectiv poze cu bebeluşi a la Anne Geddes în prezentări. Vechea modă era lansată de Costin şi era cu pisici! Awwww!

A urmat Georgiana Gheorghe de la Danone, momentul sponsorului! :) Georgiana povesteşte despre faptul că Danone a susţinut iniţiativele Social Media Summit încă de acum un an, dar şi proiecte ale bloggerilor, cum a fost Transalpina.
Trei campanii de promovare a brandurilor în blogosferă: Tu alegi, BlogJuan (de la care vedem şi un studiu de caz) şi Obiceiuri sănătoase – se ştieeeeee! :)) Şi calendarul cu Super Fete, care a fost o combinaţie!
Offline: Women on Web şi vizita la fabrica Danone.

Gabriela Lungu, Managing Partner The Practice, The elephant in the (board)room: clienţii ştiu avantajele Social Media! Nouă, însă, ne-a luat ani buni să convingem clienţii să intre în SM, cu unii încă n-am reuşit, pentru că le e frică de acest mediu, iar asta se întâmplă deoarece sunt conştienţi că nu sunt perfecţi şi le e teamă că în social media ar fi mai aspru taxaţi pentru orice greşeală, cât de mică.
Canale proprii, SM Team, Tracking, Plan de reacţie – gândiţi-vă să bifaţi lucrurile astea când intraţi în SM, şi când zic „bifat??? mă refer (şi) la asumare! Bonus advice de la Gabi: criza în SM e când ajunge în mainstream!

După asta a vorbit Marius Tudosiei de la Băcănia Veche care a transformat pasiunea pentru gătit şi preocuparea de hrană sănătoasă într-un business, unul a cărui dezvoltare s-a făcut şi cu ajutorul prietenilor de pe facebook, unii de a căror părere Marius a ţinut cont chiar şi când a luat decizii de business. Winner! Şi ne-a adus şi cornuleţe… la care am fi ajuns cu mult mai repede dacă domnul Refresh nu s-ar fi pus în calea noastră cu prezentarea studiului BR 2011, da, chiar ăla care vorbeşte despre cei 450.000 de euro cheltuiţi cu bloggerii autohtoni anul trecut, cifră despre care, apropo, eu cred că e mai mică decât în realitate. Mai multe despre studiu aici şi, dacă aveţi chef să vă spuneţi cuvântul, cred că încă se poate, aici!

După asta a fost pauza de masă şi am părăsit clădirea, iar la întoarcere am mai stat un pic la nişte poveşti cu câteva persoane, aşa că n-am prins începutul, însă tot am reţinut că facebook o sa introducă, în loc de sau pe lângă like: vreau, am folosit, am cumpărat. Apropo, foarte mişto prezentarea Adinei Vlad de la Unlock, o găsiţi aici – este una dintre acelea în care se dau xemple Aşa NU cu nume!

Până la urmă am făcut o trecere în revistă a vorbitorilor, chiar dacă nu asta intenţionam. Cumva, ceea ce s-a spus la SMS Bucureşti m-a făcut să scriu textul cu Blogging in the wind. Dincolo de concluzii, însă, voiam neapărat să fie scris aici, negru pe alb şi printre rânduri, Bravo, Marta & Co, reconfirm admiraţia şi respectul pentru toată munca pe care o faceţi cu, în şi pentru Social Media de la noi. Şi nu numai! Chapeau bas!

Ieri, într-o frumoasă zi de sâmbătă, în frumosul oraş au avut loc două evenimente despre creativitatea în scris (printre altele), ceea ce mi se pare chiar foarte foarte fain şi nimerit!

Primul, “The Power of Story Telling”, a fost organizat de DoR (revista, da) în aula universităţii Româno-Americane şi a adus, ca speakeri, patru jurnalişti şi povestitori dintre care doi au fost răsplătiţi cu Pulitzer: Jacqui Banaszynski şi Alex Tizon. Ceilalţi doi sunt Pat Walters şi Laurie Hertzel, de asemenea multi premiaţi.

Din păcate pentru mine, nu am putut fi în sală decât la prezentările lui Pat şi Laurie, fiindcă a trebuit să fug la o altă conferinţă al cărei subiect reprezintă o pasiune aproape viscerală de-a mea, şi anume parfumurile. Chiar şi aşa, însă, sunt în stare să preţuiesc un eveniment fain atunci când mă întâlnesc cu el iar broşura pe care am primit-o ca participant conţine o serie de ponturi de la cei patru şi am să revin asupra subiectului creativitate în scris şi stiluri de abordare creativă a unei idei. Evenimentul promite să “recidiveze”, fiind, aşa cum spun organizatorii, prima conferinţă anuală de jurnalism narativ de la Bucureşti, ceea ce e foarte bine, fiindcă la anul o să-mi organizez agenda mai riguros şi nu mă mai mişc de acolo :)

Al doilea eveniment din zona de scriere creativă organizat ieri a fost o iniţiativă (demnă de laudă) semnată Blogoree şi l-a avut ca invitat pe Vlad Petreanu. Petreanu scrie nişte texte de stă domnul Sony în coadă, genul ăla de texte despre ai vrea să poţi spune că erai şi tu capabil să le concepi, da’ nu poţi, fiindcă nu erai! Subiectele abordate la acest workshop au fost următoarele:

1. Cum depăşeşti writer’s block?
2. Cum îl faci pe cititor să rămână pe pagină?
3. Cum găseşti unghiuri diferite de a vedea ceva pentru a scrie diferit?
4. Cum foloseşti fotografiile pentru a îmbunătăţi conţinutul?
5. Ce au în comun jurnalismul şi bloggingul?

Nu am participat la workshop, dar am urmărit cu atenţie şi un dram de invidie tweeturile de pe hashtag şi am citit amuzată textele rezultate dintr-un exerciţiu de creativitate propus de Vlad la: Alex, Bobby 1, Bobby 2, Miruna, Lunna, Elena, Toma, Răzvan, Carmen, Anne-Marie, Auraş. Unele sunt bune, altele chiar surprinzătoare, altele neterminate, dar vă recomand să le citiţi pe toate ca să vă convingeţi că se poate scrie despre orice dacă ai un unghi de abordare interesant.

Bravo, DoR! şi Bravo, Blogoree! pentru efortul de a impune creativitatea ca “must have” într-un peisaj media încă dominat de limbaj de lemn şi lipsă de conţinut!

foto

+ mulţumesc, Sorana! Ştii tu de ce :)

Azi mai şi muncesc, deci am avut mai puţină vreme să reacţionez la topicul zilei: Evenimentele – scriem despre ele sau nu?

Să zicem că am acces la o triplă perspectivă (PR, blogger, jurnalist) şi, taman de aia, părerea mea ar putea fi exprimată într-un singur cuvânt, scurt, clar şi cuprinzător: depinde.

Deci, te duci la un eveniment. Bon. Hai să vedem ce şi cum depinde.

Ca jurnalist, aşa cum a spus şi Vlad Petreanu, scrii în primul rând dacă e spaţiu. Dacă nu e, poate să fie mama conferinţelor, că nu intră, oricât de interesant e subiectul. Sau intră o coroniţă, maxim. Apoi, dacă e interesant. Care, atenţie!, interesantul tău de organizator nu e mereu acelaşi cu interesantul jurnalistului/ gazetei şi nu e mereu pe agenda publică. În presă mai sunt, ce să-i faci?!, şidecizii în funcţie de: E client de publicitate sau Avem parteneriat cu ei sau Cutărică (manager, acţionar) a zis să intre. Dacă oricare dintre astea intervine, intră.

Ca blogger mi se pare mult mai relaxa(n)t. Au fost evenimente despre care am scris ştiind că nu există nici o pretenţie sau aşteptare de la mine în sensul ăsta, şi evenimente de care nu am scris deşi ştiam că ar putea exista aşteptări.

Scriu când îmi place evenimentul şi când, în urma participării, am ce recomanda celor care mă citesc. Uneori, chiar dacă vreau, nu am timp să scriu decât atunci când nu mai e “news worthy”. Încerc, totuşi, să postez măcar pe reţelele sociale. În cazuri de genul ăsta trimit un mail cu scuze către organizatori, promit să mă revanşez şi chiar mă ţin de promisiune.

Uneori merg la evenimente nereuşite. Îmi pare rău, se mai întâmplă şi din astea, mai ales că le judec – n-am ce să fac! – şi prin prisma celor 10 ani de PR pe care-i am la mine tot timpul. Despre astea nu scriu pentru că aş scrie de rău, fiindcă nu pot să mint (de fapt, pot, dar de ce aş face asta?!) şi fiindcă ştiu şi pricep ce înseamnă să te străduieşti, ca organizator, să faci un eveniment. E multă muncă şi o respect chiar dacă rezultatul nu e neapărat… cum să spun? Pe placul meu. În cazul ăsta mulţumesc organizatorului pentru invitaţie şi… atât.

Ca PR nu impun nimănui să scrie dar trimit poze şi text a doua zi, cât de repede pot  :D

PS Au mai scris despre asta: Raluxa, TV De Ce, Alex Negrea, Cristi Manafu, Zoso şi Claudiu.

Nu am putut participa la Grandprix-ul blogosferei, dar am avut corespondent acolo, nimeni alta decât buna şi nebuna mea prietena, Andreea Andreescu, ale cărei impresii le redau mai jos! Citind ce-a scris Andreea şi twitturile care au curs despre eveniment cred că se cuvin felicitări organizatorilor şi maxime păreri de rău că nu am putut fi acolo!

Enjoy reading!

Care pe karting: Grandprix-ul Blogosferei

Recunosc, îmi plac senzaţiile tari. Ştiu că pentru voi, şoferi de Bucureşti, e-o joacă, dar pentru mine kartingul e adrenalină-n stare pură. Asta vine din partea unui om care şi-a făcut şcoala înjurând printre dinţi şi-a declarat ritos la sfârşitul ei ca n-o să-şi ia permisul niciodată şi-şi asumă împăcat scaunul din dreapta, schimbatul CD-urilor, şi, cum altfel, nelipsita ţigară…

Ieri, la Grandprix-ul Blogosferei de la Amckart Pipera, am avut ceva emoţii. Evenimentul organizat de Cineforum şi gaşca veselă de la TopGear cu ocazia lansării filmului Cars 2 adunase o tabără de bloggeri acolo, mai toţi băieţi, cu aere de mari cunoscători într-ale maşinilor. Discuţiile dinaintea competiţiei analizau savant unde-i bine să frânezi pe circuit şi ce caracteristici tehnice au karturile. Eu una, aveam dificultăţi în a ţine minte, după trainingul tinut de staff-ul Amckart, unde-i frâna şi unde-i acceleraţia…. Şi-n plus, mă impresiona logistica competiţiei (bravo Rogalski-Grigoriu) – erau patru grupe de calificări în toată regula, timpii se măsurau instant la ieşirea din cursă, başca se faceau pronosticuri şi se puneau pariuri …

Din fericire, nu mi-a trebuit mult. M-am îngrămădit în bolid, am apasat timid piciorul pe pedală (am mai întrebat o dată, încet- încet-de-tot, să nu m-audă restul băieţilor din grupă: “dreapta, asta-i acceleraţia, daaa????), şi l-am dus până la fund. Şi dus a fost şi instinctul meu de conservare. Nicio frână până la finalul cursei, două ieşiri în trombă de pe traseu, scârţâituri de roţi ca-n filmele italiene cu buget excedentar. Si pulsul, tot timpul la maxim, respiraţia, tot timpul sacadată, sângele, tot timpul pompând… N-am numărat turele (mi-au zis la final c-au fost şapte). N-am numărat maşinile de care-am trecut.  Nici măcar n-am mai apucat sa mă-ntreb pe unde-i “politically correct??? sa depăşeşti în aşa situatii sau cât de agasaţi de stilul meu indefinibil de condus sunt restul nefericiţilor de pe pistă. N-am simţit decât viteza şi kartul zgâlţâindu-se din toate fibrele. Şi praful, şi zgomotul asurzitor, si volanul vibrând, şi din nou pista liberă-n faţa mea….

M-am oprit buimacă la final. Fără nicio exagerare, m-am aşteptat să intru-n primii zece, dar am fost abia a 14a din 33 de concurenţi. Cred că m-a costat ceva timp preţios prima ieşire de pe traseu, cand m-am învârtit spectaculos într-o curbă, altfel eram în finală…

P.S. Marea mea dezamăgire a fost c-am ratat să conduc (cu Titi Aur langa mine!!!) preafrumosul Volvo portocaliu oferit spre drive-test, când s-au prins organizatorii că n-am permis… Ah, şi am fost atât de aproape! :)

Azi n-am, din câte ştiu, nici o întâlnire programată, aşa că sper să termin seria post Biz SMS Camp – cred că-s ultima care mai scrie încă despre asta, dar viaţa e greu (!) şi cu adevărat complicat e să mă împart între obligaţiile profesionale şi plăcerea/relaxarea de a scrie pe blog!…

… iar asta mă duce spre o primă concluzie de la acest eveniment, şi anume că plăcerea de a scrie pe blog ar trebui profesionalizată şi ea cumva. Nu până la a deveni o corvoadă, desigur – dar, până la urmă, odată ce ne-am asumat, în faţa unui public (mic, mare, nu contează) că livrăm nişte postări, am face bine să nu mai lăsăm (prea multe) zile între ele. Deci, mai multă rigoare şi disciplină!

Social Media e 24/7 job. Publicurile nu dorm, iar dacă tu, companie o faci, e pe răspunderea ta.  Social Media nu înseamnă trei mesaje pe zi pe pagina de facebook şi contul de twitter, înseamnă interacţiune, înseamnă să urmăreşti ce se spune despre tine, companie, şi să reacţionezi. Şi nu doar online, şi nu doar în stil “ba p-a mă-tii de client” ci şi concret. De exemplu, cum aş zice şi aş tot zice eu că nu pot să-mi mut un cont BRD de la o sucursală la alta, iar BRD s-ar sesiza că are problema asta, s-ar destupa la minte şi mi-ar uşura viaţa.

(fireşte, BRD nu face asta şi de-aia am să mă şi mut la altă bancă. Apropo, recomandări?)

Da, Social Media înseamnă şi un buget, fie doar şi pentru unul (sau mai mulţi) oameni interni care se ocupă cu acest aspect al comunicării. Pe de altă parte, vorba lui Victor, se plătesc milioane (de euro) pe servicii de telefonie, pe convorbiri nesfârşite care, de multe ori, nu duc nicăieri. N-ar fi mai simplu, oare, ca în loc să dăm 100 de telefoane ca să aflăm ce dracu’ vrea clientul de la noi, să monitorizăm discuţiile care ne privesc, pe noi sau produsele noastre?

Majoritatea companiilor pe care le cunosc se bat cu caramida în piept că lor le pasă de client. Social Media e şansa lor de a demonstra asta şi nu-mi pot imagina ceva mai simplu, mai direct, mai eficient. Nu mai am mult până să consider că dacă nu eşti acolo, măi companie, nu-ţi pasă cu adevărat de clienţii tăi, orice-ai zice pe TV sau pe alte canale. Nu te mai feri, trage adânc aer în piept şi plonjează!

Trecerile din online în offline şi viceversa se fac natural, dacă mesajul şi motivaţia pentru care cineva ar face asta sunt corect formulate şi livrate. Atenţie, însă, nu aveţi prea multe ocazii de a greşi. Durata de viaţă a unui mesaj e scurtă, da, însă durata de viaţă a unei greşeli/percepţii/mentalităţi nu mai e aşa de scurtă! Măsuraţi de trei ori, tăiaţi o singură dată.

Tot apropo de asta, cea mai bună socializare online e… offline! Pentru că şi bloggerii sunt oameni (dar şi PRii, băi, nesuferiţilor!, şi PRii!) dar pentru că, în ciuda tuturor emoticoanelor din lume, nu s-a inventat încă nimic care să înlocuiască ciocnirea prietenească a două sticle cu bere, o strângere de mână sau un duet la karaoke. Şi bravo, Marta & Co, pentru că v-aţi uitat cu suficientă atenţie şi empatie spre lumea online şi aţi arătat că printul nu e mort, printul se transformă şi, mai mult, chiar poate să dea exemple de bună practică.

În fine, pentru că deja e un post lung, a fost, prima dată, cred, când bloggerii, agenţiile şi clienţii au cântat la unison. N-am fost chiar corul Scala – unii erau cam răguşiţi, dar e un foarte bun început şi un grozav exemplu că se poate!

Din nou, felicitări şi mulţumiri participanţilor şi sponsorilor Bancpost, Nokia, PepsiCo, Danone, Staropramen, gazdelor, bravo Biz şi, fireşte, #bauau!

A scris pozat, analizat toată lumea despre concert. A fost mişto, epic, uluitor, senzaţional, minunat, o adevărată experienţă, life changing. S-a scris şi despre organizare, am văzut că ar fi fost foarte bună. Nu ştiu exact unde a fost foarte bună, poate la alt concert. Fiindcă la ăsta la care am participat eu a durat destul de mult până am intrat, mulţime de oameni care au stat şi s-au topit la soare, tejghelele de la bere erau subpopulate cu staff – eu pricep că dorinţa de a face bani e mare, dar dacă se mai angajau nişte oameni în sensul servirii sau măcar turnării în pahare, nu cred că scădea profitul cine ştie ce.

Apropo de asta, lichid mult, bude puţine, iar la finalul concertului prin piaţa răzbătea un damf cel puţin scârbos. Se poate, ştiu că se poate să fie decent. Afară. Mai mult, paranoia sticlelor cu apă există doar la noi. Poate şi de asta cozile la chestii de băut sunt mai mici şi merg mai repede.  Şi dacă nu primeşti sticle, măcar există dozatoare pentru de toate. Turnat din sticlă, paharul cu cola primit avea lichid doar pe jumătate…

Erau mulţi care veniseră la pomul luminat, doar ca să fie  (văzuţi) acolo, multe multe pisi care ştiau maxim Always şi Bed of Roses, şi mulţi certaţi cu apa şi săpunul, o altă plăcută senzaţie olfactivă. Plus că ne place să ne înghesuim, ceva de speriat. Avem, orice s-ar spune, spirit de turmă şi nici un fel de respect sau consideraţie pentru ăla de lângă noi. Adică, ok, sunt la un concert, dar mă uit şi eu în jur niţel. Cât de cât.

E drept că au cântat mult, iar atmosfera a fost, all în one, super mişto. Dar e la fel de drept că JBJ a îmbătrânit şi vocea (care n-a fost nicicând excepţională) l-a cam lăsat (spre finele concertului, publicul a cântat mai mult), iar Mr Sambora funcţiona la avarie după rehab. Mno, bine c-a venit, totuşi, al’fel rămâneau fanele triste şi neconsolate. Păcat, însă, că n-a cântat fiindcă are voce mai bună decât Jon.

Ce nu mi-a mai plăcut: diamond circle. Acu’ vreo două luni, organizatorii s-au gândit să facă un ban în plus şi au scos această invenţie, mult după punerea în vânzare a celorlalte bilete. Cum ar veni, tu, fan adevărat, îţi iei bilet la Golden în ideea că stai lipit de gard şi vezi trupa în mărime naturală, la o aruncătură de băţ în faţa ta. Eşti happy cu asta, până când vine organizatorul rapace şi mai taie o felie din spaţiu, fix sub nasul tău, cu acest diamond circle. Ceea ce e de prost gust. Publicul a reacţionat iar oferta a fost retrasă de la vânzare. Nu destul de repede, nu de tot, se pare, fiindcă un diamond circle tot a existat. Urât.

După concert (repet, să nu fiu înţeleasă greşit: un concert mişto!), Piaţa Constituţiei era tristă şi neconsolată de mormanele de gunoaie rămase, iar unora le-a luat aproape o oră să găsească un taxi. La metrou a fost, de asemenea, măcel. Probabil că nu avem infrastructură pentru un asemenea concert. Şi, din partea autorităţilor, organizatorilor şi berarilor, nici respect suficient pentru public. Altfel ar fi fost chiar o experienţă mişto.

PS era să uit! Ca sponsor ce a fost, care s-a lăudat pe toate gardurile (la propriu) că oferă primul concert JBJ în România, Vodafone ar fi putut să facă ceva cu netul în zonă. Care, net, a lipsit aproape cu desăvârşire. Ştii, drăguţă companie, în 2011 lumea e pe reţelele sociale. We like to share!

A reînceput conferinţa după un pranz gustos şi sănătos. Vorbeşte Vlad Stan.

„Nu mi-a plăcut şcoala, dar îmi place educaţia???. Vlad propune o academie de business pentru oameni brilliant şi foloseşte metode inovative pentru asta, inspirate şi din experienţa lui Vlad la San Francisco.

(If you’re gooooin’ tooo Saaan Fraaaanciscoooo)

720.000 suma pe care o poţi câştiga într-o viaţă cu un salariu mediu de 1500 de euro, muncind 40 de ani,  12 luni pe an… Dacă îţi iei casă şi maşină, mai ales dacă le iei în rate, gata, s-au dus banii! Şi, din motivele astea, cei mai mulţi oameni decid, practic, doar să supravieţuiască.

(pfuai, ce bine că am rezolvat deja partea cu casa, şi nici nu plătesc rate!)

Unii oameni, care nu vor să trăiască aşa, ies din corporaţii şi încep consultanţă. Faci acelaşi lucru ca şi atunci când eşti angajat: îţi vinzi timpul pentru o sumă de bani.

(nu doar timpul ci şi expertiza)

Ce-şi propune Academia? Să te însoţească pe drumul între 0 lei şi un milion. Oricât de bou eşti ca antreprenor nu poţi să nu faci un milion într-o viaţă – Vlad Stan.

(am dubii în sensul ăsta!)

Femeile sunt responsabile de chestia asta, de safety, şi uneori pun foarte multă presiune. Siguranţa e iluzorie şi nu vă recomand să vă gândiţi la aşa ceva. Te angajezi la o companie, eşti ok, ai job, dar viaţa companiilor e limitată. Siguranţa asta e iluzorie.

(îmi place ce zice, nu-mi place că zice „pă??? nu „pe???. Mda, ştiu, sunt cârcotaşă!)

Lecţie pentru copilul lui de şapte ani: Îţi dau 200 de lei dacă mergi şi stai cu mine două ore la lecţia mea de tango. Copilul a mers, a stat. La final, Vlad i-a explicat că, în cele două ore, el, Vlad, s-a distrat făcând ce-i place, iar copilul a pierdut două ore pe care nu le mai regăseşte, pe nişte bani care pentru Vlad nu valorează mai nimic. Şi apoi a taxat copilul 200 de lei pentru lecţia cu timpul preţios pe care tocmai i-o predase. Chapeau!

(l-am întrebat dacă şi ce legături există între business şi tango. A zis că multe, dar nimic concret)

tangomeet.com

(mult plăcut!)

Acum, pe scenă, Adina Vasilescu, publisherul online de la Sanoma. Când a ajuns la Sanoma ceea ce i s-a cerut a fost dezvoltarea şi creşterea unui business.

(pe fundal, în spate, se aude zgomot de veselă)

A stabilit publicul, contentul: generalizat sau specializat, oferta: conţinut sau servicii. Bref, online pentru femei.

Acum vorbeşte despre miresici.ro şi câteva cifre, audienţă, unici şamd. Problema mea e că eu am alergie la diminutive. Deci miresici… nu. Sorry. Zău!

eCuisine este un alt proiect din portofoliul Sanoma, un proiect intraprenorial (concept ce vizează antreprenoriatul din interiorul companiilor)

Alex Negrea o întreabă câţi useri vin din FB şi care e cel mai important rol al FB în proiectele lor. Adina răspunde că FB i-a ajutat să lanseze proiectul (iniţial, proiectul a apărut pe FB, înainte de lansare)

Vorbeşte Andressa. Adică Andreea Retea: „Eu muncesc de luni până duminică, aproximativ fără oprire, adică nu am un program regulat fiindcă feedback-ul online nu ţine cont de orar???.

Începutul: „Aveam multe de spus şi căutam o manieră de a mă face remarcată???.

După o încercare (ratată) de a colabora cu Cosmopolitan a început să scrie pe blog. „Am trăit mult timp cu impresia că nu se ştie că Andressa e Andreea Retea şi am avut un şoc atunci când am constatat că toată lumea ştia???.

Internetul e o lume mică şi toată lumea află mai devreme sau mai târziu ce ai făcut şi ce ai scris, aşa că e bine să te gândeşti la asta.

(are prezentarea punctată cu citate celebre din filme, f drăguţ)

“Când am început să lucrez la Happy Hour (ca scenarist), am văzut că munca în TV e diferită de ce faci pe blog. Aici trebuie să ai inspiraţie în fiecare zi”

A girl should be two things: classy & fabulous – Coco Channel, iar Andressa vorbeşte despre colaborarea ei cu perfecte.ro. Show me the money introduce povestea despre berry.ro, unde Andreea e partener.

„Un job e ca un căţel. Nu poţi să-i dai un sac mare cu mâncare şi să-i spui să-şi ia el câte puţin în fiecare zi. Aşa sunt şi proiectele pe care le am. Trebuie să te ocupi de ele zilnic???.

Spune că face şi consultanţă pentru Social Media, dar „din umbră??? şi până acum i-a ieşit. Şi cu undercoverul şi cu proiectele.

Last advice: aveţi grijă de brandingul personal!

Urmează acum Andreea Inankur – AloMoDa.

“Când am început acest blog de modă, eram patru astfel de bloguri care făceau asta. Acum sunt 50, dar tot cele patru contează”

“Am locuit trei ani în Turcia până în 2010 şi din acest motiv nu-mi dădeam seama ce impact are blogul în România. Acum blogul are o întreagă echipă în România”

(Andreea are o fusta foaaarte faina!)

„E foarte important să avem o identitate vizuală să să lucrăm la brandingul personal. Spre exemplu, chiar dacă eşti prieten cu un designer, trebuie să ramâi obiectiv pentru cititorii tăi. Asta primează???

„Punem accent pe design-ul românesc???

“Comunitatea e importantă pentru noi, de asemenea, conţinutul. Nu suntem un blog de modă care traduce ştiri, n-am făcut niciodată asta!”

Advice: Să fii prezent, să ai blog, să ai cărţi de vizită, să faci un proiect de suflet, să-ţi placă ce faci!

Încă două vorbitoare: Cristina Mazilu şi Ruxandra Meclea. Prima e Cristina care prezintă chezMazilique: ???Where butter melts like lemon drops and trouble fades like muffin tops???.

A început să scrie din plictiseală. Avea un job cool, jurnalist pe cultură, dar orice job cool îşi pierde coolness-ul cu timpul. La început a fost… o cină pentru prieteni. Gătea rar, a fost ca un eveniment, i-a plăcut mult să gătescă, apoi, când prietenii s-au săturat să asculte poveştile ei culinare,  a început blogul. La două luni de la primul post începuse deja să fie abordată de diverse reviste pentru a apărea în ele cu pasiunea ei pentru gătit.

„Ş-a întâmplat să refuz propuneri de campanii din motive de etică gourmet, adică propunerile pur şi simplu nu mi se păreau ok??? – mi-a plăcut tare cum a sunat asta.

(încă n-a lăcrimat Manafu, încep să fiu îngrijorată :p)

Ultima vorbitoare, Ruxandra Meclea de la breslo.ro. Foarte drăguţă, şi are şi o prezentare ok. Ideea a apărut în 2008, a durat nouă luni până la debutul site-ului.

(Ruxandra e foarte emoţionată. Încep să cred că e o regulă la speakeriţele ruxandre)

În trei ani, pe breslo.ro s-a vândut a ajuns să vândă hand-made în valoare de 500.000 de lei (noi!) pe lună, iar cheia succesului a fost poziţionare + marketing.

Se cam termină WoW. Concluzii, de mâine încolo, când vin şi fotografiile. Ca să ştiţi, pentru conexiune la net trebuia doar să întrebaţi persoana potrivită. Politicos, cu zâmbet. Parola şi userul le-am primit rugand-o acest lucru pe domnişoara care se ocupa de masa cu cafele.

… sau cel puţin ăsta e adverbul inventat ad-hoc de Loredana (da, acea Loredana, artista), aseară, la party-ul de lansare organizat de Borţun-Olteanu pentru Gillette Mach 3 Sensitive, fix la etajul 18 din City Gate Towers, de unde se vede Bucureştiul de zici că e chiar un oraş mişto şi verde! (Dar nu e!)

Pe mine nu m-a întrebat nimeni care e cel mai “pupăcibil” (da, v-aţi prins, îmi displace cuvântul ăsta) VIP autohton, aşa că tipul ales în sondajul făcut cu această ocazie a fost Radu Vâlcan, manechin, actor de telenovele şi “iubitu’ lu’ Adela Popescu”. Care, Adela Popescu, prezentă şi ea aseară, avea nişte pantofi pe care i-am admirat şi o rochie pe care nu, dar care, tre’ să admit, îi şedea tare bine, domnii din preajma mea (nu dau nume!) fiind şi ei de aceeaşi părere.

Aşaaa… Trecând peste faptul că mi s-a părut că Loredana nu străluceşte în calitate de host (sau nu sunt eu public ţintă pentru “glumiţe”), artista arată brici, fără un milimetru în plus pe nicăieri şi a cântat live, fără band, doar cu o clapă şi o chitară electrică pe post de acompaniament. Băi, nene, şi are o voce, ualei! Başca, se pricepe să facă atmosferă, chiar dacă noi n-am fost cel mai călduros public din lume! Chapeau bas, madam!

Revenind la obiectul lansării (altfel, ireproşabil organizată) citez de pe ambalajul aparatului de ras primit în punguţa pe care şade pretty boy (îl vedeţi pe outdoor-urile din oraş): 3 progresywnie umieszczone ostrza… Oh, wait! Asta e în poloneză! Deci, reluăm: trei lame progresive care taie firul de păr aproape de piele, bandă lubrifiantă cu aloe şi cap pivotant. Sigur e de bine, mai ales că vine şi cu un gel de bărbierit care, am văzut eu la TV, e mai silenţios decât spuma!

A! VIP-ul nu vi-l spun, dar, ca să ştiţi, un bărbat cu o umbră de barbă e sexy. Doar că atunci când vine vorba de pupat, asta (barba, adică) nu prea e pe lista senzaţiilor plăcute pentru obrazul nostru sensibil. Preferăm gomajul cu produse cosmetice, mai blânde. Dacă pricepeţi ce vreau să zic!