Sunt vremuri (g)rele pentru toți. Țări mari și mici, mai bogate sau mai puțin, oameni și companii depotrivă – absolut toată lumea, la modul propriu, trece printr-o provocare dificil de gestionat, cu atât mai complicat cu cât nu are nici măcar un orizont clar de limpezire.

În asemenea condiții, în care fiecare se gândește mai degrabă cum să-și securizeze viața, dragii și interesele personale, solidaritatea și generozitatea sunt cu atât mai mult de prețuit.
Am scris pe FB și o să mai scriu despre inițiativele care ajută. O să mai scriu și aici pentru că am convingerea de nestrămutat că avem nevoie să știm că există oameni și companii care s-au mobilizat și că orice inițiativă de genul ăsta ajută la echilibrarea balanței pe care statisticile despre efectele coronavirus atârnă dureros de greu în fiecare zi.

Anul trecut, cam pe vremea asta, am avut nevoie de sânge. Nu pentru mine,și oricum nu contează pentru cine în context, sunt sigură că situația ar fi fost – este! – aceeași cam pentru oricine. ???Destinatarul??? se pregătea de o operație serioasă și avea nevoie de sânge preventiv, în caz că. Internarea și operația au fost, cumva, condiționate de procurarea a trei pungi cu prețiosul lichid, donate în numele celui în nevoie.
S-a rezolvat (mulțumesc, încă o dată, celor care au sărit în ajutor!!!), și sper să nu mai trec vreodată prin stresul ăsta, cu atât mai mult cu cât eu însămi nu pot dona – e frustrant cumva să nu poți ajuta.

Am făcut-o, însă, pe vremea când mi se permitea,  acum vreo zece ani, și îmi aduc aminte că am fost surprinsă de felul în care arăta centrul de transfuzii – aparatura, pereții, scaunele. Dacă n-aș fi fost atât de determinată să ajut, m-aș fi gândit de două ori dacă nu plec mai puțin sănătoasă decât am venit.

Săptămâna trecută mi-am pus rochia de prințesă și am participat la Gala prin care Fundația Vodafone a aniversat 17 ani în România. Și cum altfel s-o facă decât prin a-și onora și premia  partenerii, instituții și organizații non-guvernamentale, sau, mai pe scurt spus, Oameni care au înțeles ce înseamnă cu adevărat să te implici pentru a reda speranțe.

Primesc, anual, câteva comunicate din partea lor, le-am parcurs și rapoartele de activitate în ultimii ani, așa că mi se părea că sunt, cumva, la curent, cu activitatea lor de făcut bine. Cu toate astea, când sunt strânse și prezentate, alături de beneficiari și cei care s-au implicat pentru a face lucrurile mai bune, sentimentul e ușor copleșitor.

Nu cu mult timp în urmă, mai mulţi elevi de la câteva licee din România au câştigat premii la mai multe categorii de vârstă ale unui concurs organizat de NASA, Space Settlement. Invitaţi de agenţia americană să-şi ridice premiul dar şi să participe la o conferinţă, elevii au cerut sprijin de la Ministerul Educaţiei, că doar sunt elevi şi reprezintă – cu brio! – România. Ce-au primit în schimb? Păi nu sprijin, asta e clar! Au primit o palmă peste ceafă, că de ce s-au înscris ei la concurs aşa de capul lor, cine (de la minister) le-a dat voie şi de ce – Arhi are detalii la el pe blog.

Dincolo de pereţii albi care nu mai erau albi, unul dintre motivele pentru care m-am apucat de revoluţia din propriul apartament, a fost cantitatea mare de chestii adunate peste ani, şi pe care nu le mai foloseam. Reviste vechi, multe haine!, desktop perfect funcţional, cursuri vechi, bibliorafturi cu monitorizare de presă, rapoarte… cam tot ce se adună într-o casă. Am scăpat, de cele mai multe dintre ele, şi, imediat ce o să salvez datele din el, o să dau şi fostul computer, cu unitate centrală şi monitor cu tot – o prietenă mă ajută să ajungă la nişte copiii care s-ar bucura de el, dar dacă aveţi alte propuneri…

Nu e nici un secret pentru nimeni campania de printre rânduri organizată pentru Salvaţi Copiii. V-am spus, şi repet, că ajutorul daţi acestor copii poate schimba nu doar viitorul lor ci şi pe cel al societăţii în care trăim. Nu este o opţiune sentimentală ci aproape o responsabilitate a fiecăruia dintre noi, cei care conştientizăm că statul ăsta român nu are legătură cu oamenii decât în perioada alegerilor şi colectării impozitelor. În rest, mai mult nu.

De aceea mi se pare fain că există un card afiliat UNICEF. Atfel, Unicredit plăteşte plăteşte organizaţiei umanitare 1% din valoarea tuturor cheltuielilor pe care le faceţi. Mai mulţi posesori de card, mai multe cheltuieli, mai mulţi bani pentru UNICEF. Mie îmi sună bine! :)

Şi, ca să fie treaba treabă, cine-şi face card UNICEF primeşte şi un abonament la Tabu. Foaaarte bun!

via Cristina Bazavan