Îmi place mult seria “How It’s Made” de pe Discovery, mi se pare foarte tare să vezi procesul tehnologic prin care o materie primă se transformă în produsul finit pe care-l cunoşti, indiferent dacă vorbim despre jeleuri, păpuşi sau palarii de paie. Azi, însă, e despre iaurt, iar How It’s Made nu a fost înregistrat, ci live, chiar sub ochii mei, la fabrica Danone, pe care am vizitat-o ieri. Apropo, ăsta e un articol destul de tehnic, dar vă recomand să-l citiţi, mai ales cârcotaşilor şi celor care cred că ştiu ei mai bine deşi habar n-au ce vorbesc!
În primul rând, ne-am echipat cu halate, chestii de prins părul şi şoşoni de unică folosinţă, iar doamnele au fost rugate să renunţe la cercei şi alte podoabe pe care le-ar putea rătăci prin procesul tehnologic pe undeva. Ca să fiu onestă, la final asta mi s-a părut o precauţie cam mare, fiindcă nu-mi dau seama unde, în procesul de fabricare a lactatelor Danone, orice corp străin s-ar fi putut întâlni cu produsul, dar presupun că mai bine mizezi pe prevenire decât să-ţi pară rău apoi.
200 de tone de lapte intră zilnic în fabrică, pentru ca, la final de zi (se lucrează în trei schimburi), aproximativ un milion patru sute de mii de iaurturi şi deserturi să fie produse şi stocate apoi, nu mai mult de o zi jumate, până când pleacă spre magazine şi consumatorii finali.
Siguranţa şi prevenirea oricăror accidente par să fie printre cele mai importante aspecte în munca celor de aici şi încă de la intrare văd un afiş care spune că s-au scurs 804 zile fără nici un accident, iar în camera de control – una dintre ele, cel puţin – sunt o sumedenie de grafice cu lucruri care se întâmplă în fiecare zi cu masa albă – adică laptele pasteurizat, şi CPC-uri, adică “Cât Pe Ce”, un indicator de risc pe care angajaţii sunt preocupaţi să-l controleze şi reducă la maxim.
Rezervoarele (tanks) în care intră laptele sunt impresionante prin mărime, aflu că cele mai mari dintre ele au capacitate de 100.000 de litri, şi au pereţi dubli pentru a izola laptele de temperaturile exterioare. De aici, laptele merge la pasteurizare, la aproape 100 de grade, şi, în acelaşi timp, la separare, care se realizează pe bază de centrifugare. Totul e automatizat şi totul e curăţat, dupa fiecare ciclu de producţie. Un detaliu la care nu m-aş fi gândit este unghiul în care sunt făcute ţevile prin care se plimbă laptele, smântâna şi iaurtul, respectiv nu există unghiuri ascuţite, pentru ca să nu se înghesuie, în nici un loc de pe parcurs, grăsimi care ar putea fi, apoi, mai greu de curăţat. Pe bune?! Pe bune!
Tot ce văd e interesant, ok, fiindcă pricep că aici e lapte crud, aici se separă, aici se pasteurizează, aici se răceşte, dar nu vă imaginaţi că ţevile ori rezervoarele astea ar fi transparente sau asa ceva, încât să vedem laptele sau smântâna rezultată, nu. Vedem, în schimb, nişte ambalaje tetra pak în care au stat, la congelator, bacteriile lactice care se pun în lapte pentru ca acesta să devină iaurt. Sunt câţiva producători importanţi de asemenea culturi în toată lumea, aşa că ceea ce diferă, de la un producător de iaurt la altul, ţine de felul în care acestea sunt combinate pentru diferite grade de aciditate, textură şi consistenţă. Pentru iaurtul probiotic se adaugă în plus o cultură mixtă de bifidobacterii, Lactobacillus acidophilus şi/sau Lactobacillus casei. Toate, repet: toate!, aceste bacterii sunt obţinute din produse lactate şi mi se pare o dovadă de stupiditate chiar să-ţi imaginezi altceva!
După fermentare şi răcire, iaurtul clasic pleacă spre ambalare şi/sau amestecare cu gemuri sau cereale, iar cel “de băut” este mai întâi omogenizat.
Fructele care se pun în iaurt au trecut deja printr-un proces de fierbere, sau, mai simplu spus, sunt livrate fabricii sub formă de gem. Odată ce iaurtul este gata, se amestecă cu acesta în proporţii perfect controlate, şi apoi se ambalează. Din 20 în 20 de minute, câte un pahar cu iaurt pleacă la laborator pentru a se controla dacă produsul respectă specificaţiile şi, de asemenea, dacă maşinăria are orice problemă, procesul de fabricare se opreşte automat până la remediere. Şi, da, se adaugă şi zahăr, pentru că onor consumatorul nu doreşte să servească iaurturi acrişoare, le preferă pe cele dulci. Oricum, gustul variază de la o ţară la alta, iaurturile bulgăreşti, de exemplu, sunt mai acre, cele franţuzeşti mai dulci şi tot aşa.
La ambalare e cam aşa: paharul este uscat şi dezinfectat, apoi umplut, acoperit, sigilat, ambalat în baxuri. În cazul ambalajelor pe care maşinăria le produce acolo, în fabrică, în acest proces mai intervine şi o lumină ultravioletă, o formă suplimentară prin care producătorul se asigură că paharul sau sticla sunt perfect curate. Baxurile se “cuplează” în paleţi, iar aceştia merg într-un depozit uriaş, în care temperatura este, de asemenea, controlată, şi nu depăşeşte patru grade.
Văd un asemenea palet care are indicaţia “Brodus blocat. Nu se livrează”, aşa că întreb care-i problema lui. Nu e o problemă, e doar o precauţie: câteva mostre din acest iaurt sunt deja la laborator. Dar de ce?, insist. Pentru că în lotul ăsta produsul a ajuns în pahare cu întârziere de o secundă, mi se răspunde. Nu e absolut nici un pericol, dar maşinăria a mărturisit eroarea, iar aici, la Danone, nimeni nu vrea să-şi asume riscuri aiurea. Aşa că se verifică, pentru orice eventualitate.
Fiindcă mă bazez pe faptul că am cititori deştepţi, singura întrebare la care mă gândesc să vă răspund este cea legată de conservanţi: nu există aşa ceva. Secretul termenului extins de garanţie ţine de respectarea a trei indicatori de bază: ingrediente, igienă, lanţ de frig.
De aici, camioanele frigorifice duc lactatele Danone spre consumatori… Dar despre marketing şi Danone corporate, într-un episod viitor, curând. Întrebări?!
(fireşte, să vezi cu ochii tăi cum se prepară ce mănânci e, de bună seamă, un obicei sănătos!)
