Da, am început să alerg şi încă mă ţin de activitatea asta c-o determinare de care nici eu nu ma credeam capabilă… în sensul ăsta! Apropo, mulţam mult de încurajări: contează mult!

Dacă la început a fost crunt, aproape leşinător (dacă până şi Nadal pică, eu ce scuze aş avea?!) şi după aia n-a devenit cu mult mai plăcut, acum îmi chiar face plăcere alergatul! Şi nu fac pe nebuna, zău că nu! Desigur, acest lucru nu s-ar fi întâmplat nici într-o sută de ani dacă nu descoperam metoda.

Pe scurt, e vorba de 5k running plan, un… ei, da, plan! de jogging care te face să prinzi drag de activitatea asta  pentru că nu-ţi scoate limba de şapte coţi şi te face să prestezi mişcare alertă vreme de 30 de minute pe sesiune. Secretul consta în încălzire, cu mers alert (da’ alert!) vreme de cinci minunte, şi apoi alternarea perioadelor de jogging de 60 de secunde cu acelaşi mers alert vreme de 90 de secunde. Şi uite aşa, exceptând cele cinci minute de mers pentru încalzire şi celelalte cinci pentru “cool down”, ajungi să alergi opt minute din 20, ceea ce, recunoaşteţi, mulţi dintre voi nu prea aţi putea.

Planul 5k creşte progresiv, săptămânal, până te face să ajungi să alergi cinci km (că de-aia îi spune 5k) în nouă săptămâni şi asta fără să suferi. Există şi audio, numai bun de pus in iPod sau în telefon (în cazul meu), cu o voce drăguţă de tanti care-ţi spune când să mergi şi când să alergi şi cu muzică aleasă perfect pentru a se potrivi cu ritmul ce trebuie menţinut. Mai mult, îţi permite, ba chiar recomandă să nu alergi în fiecare zi ci doar de trei ori pe săptămâna. I love it!

Eu încep azi partea a doua, cu 90 de secunde de alergat alternate cu 120 de mers alert + minutele de încălzire şi decelerare a pulsului şi ritmului de la început şi de la final. N-am nici un dubiu că o să pot, după cum n-am nici un dubiu că o să reuşesc, după cele nouă săptămâni (mai am doar opt acum, yey!) să alerg, trop trop, toţi cei 5k. Fiindcă am metodă, na!

PS există şi 25k running plan! :D

Mai în glumă, mai în serios, am zis şi chiar am început să alerg. Aşa, aiurea, prin parc şi prin împrejurimi, deocamdată, că atâta mă ţin plămânii. Primele dăţi era să leşin după câteva alei, simţeam că mă furnică tot corpul şi că pur şi simplu nu-mi intră destul aer în plămâni. Aş vrea să spun că după aia a fost mai bine, dar nu e cazul. Probabil o să fie, nu ştiu.

Dincolo de orice altceva, joggingul e plictisitor, ca aproape orice altceva înseamnă rutină. Nu-mi place şi mai ales de asta nu-mi place, dincolo de efortul fizic, semnificativ pentru mine, pe care îl presupune. Lasă muzica din căşti, nici aia nu mă pune într-o mai bună dispoziţie pentru ţopăitul pe alei ori coborâtul şi urcatul celor 10 x 2 etaje.

Ceea ce mă determină să nu mă las este faptul că am făcut din asta un exerciţiu de voinţă condimentat cu motivaţia rezultatului final şi care nu este, cum s-ar aştepta lumea, scăderea în greutate. Sau, în fine, trece pe acolo, dar nu, nu e ăsta.

Iar în seara asta, otolitele parcă au încetat să se mai agite ca nişte corcoduşe în compot şi nici n-am mai simţit că mă scurg cu fiecare pas… din primele ture! Sigur, tot nu-mi place, tot e greu, dar fiecare nouă tură în plus pe care reuşesc s-o parcurg îmi dă o satisfacţie teribilă! Şi pentru asta… Eh, pentru asta o sa ma trezesc şi mâine tot la şase.

Pe de altă parte, n-am auzit pe nimeni să spună că e uşor :)