October 12

O poveste cu tâlc

Joia trecută am avut prilejul să-l ascult pe unul dintre vorbitorii de la The Power of Storytelling într-un eveniment restrâns organizat de UniCredit, partener al conferinței. Cel care a stat în fața noastră și ne-a vorbit despre scimbare a fost Chris Jones (US Esquire și ESPN Magazine) și toată audiența a fost cucerită de poveștile sale, dar și de cât de bine a știut să le livreze, captivând întreaga audiență.
Continue reading

October 14

Evenimentele, bloggerii şi relatările

Azi mai şi muncesc, deci am avut mai puţină vreme să reacţionez la topicul zilei: Evenimentele – scriem despre ele sau nu?

Să zicem că am acces la o triplă perspectivă (PR, blogger, jurnalist) şi, taman de aia, părerea mea ar putea fi exprimată într-un singur cuvânt, scurt, clar şi cuprinzător: depinde.

Deci, te duci la un eveniment. Bon. Hai să vedem ce şi cum depinde.

Ca jurnalist, aşa cum a spus şi Vlad Petreanu, scrii în primul rând dacă e spaţiu. Dacă nu e, poate să fie mama conferinţelor, că nu intră, oricât de interesant e subiectul. Sau intră o coroniţă, maxim. Apoi, dacă e interesant. Care, atenţie!, interesantul tău de organizator nu e mereu acelaşi cu interesantul jurnalistului/ gazetei şi nu e mereu pe agenda publică. În presă mai sunt, ce să-i faci?!, şidecizii în funcţie de: E client de publicitate sau Avem parteneriat cu ei sau Cutărică (manager, acţionar) a zis să intre. Dacă oricare dintre astea intervine, intră.

Ca blogger mi se pare mult mai relaxa(n)t. Au fost evenimente despre care am scris ştiind că nu există nici o pretenţie sau aşteptare de la mine în sensul ăsta, şi evenimente de care nu am scris deşi ştiam că ar putea exista aşteptări.

Scriu când îmi place evenimentul şi când, în urma participării, am ce recomanda celor care mă citesc. Uneori, chiar dacă vreau, nu am timp să scriu decât atunci când nu mai e “news worthy”. Încerc, totuşi, să postez măcar pe reţelele sociale. În cazuri de genul ăsta trimit un mail cu scuze către organizatori, promit să mă revanşez şi chiar mă ţin de promisiune.

Uneori merg la evenimente nereuşite. Îmi pare rău, se mai întâmplă şi din astea, mai ales că le judec – n-am ce să fac! – şi prin prisma celor 10 ani de PR pe care-i am la mine tot timpul. Despre astea nu scriu pentru că aş scrie de rău, fiindcă nu pot să mint (de fapt, pot, dar de ce aş face asta?!) şi fiindcă ştiu şi pricep ce înseamnă să te străduieşti, ca organizator, să faci un eveniment. E multă muncă şi o respect chiar dacă rezultatul nu e neapărat… cum să spun? Pe placul meu. În cazul ăsta mulţumesc organizatorului pentru invitaţie şi… atât.

Ca PR nu impun nimănui să scrie dar trimit poze şi text a doua zi, cât de repede pot  :D

PS Au mai scris despre asta: Raluxa, TV De Ce, Alex Negrea, Cristi Manafu, Zoso şi Claudiu.

December 29

Bloggerii NU sunt jurnalişti

Răspunsul cel mai simplu la asta ar trebuie să fie: nu sunt jurnalişti pentru că sunt bloggeri, d’oh! E puţin altă mâncare de peşte. Singur, tot în farfurie se pune, dar cam asta e tot.

Totuşi, aşa, de dragul celor 10 argumente înşirate acolo, am avut răbdare să scriu următoarele explicaţii:

1. Dacă telemeaua abia lansată la evenimentul de presă pute, bloggerul o să-mi spună, jurnalistul nu, că în pagina 2 e machetă la telemea. Iar eu, publicul, vreau să ştiu nu ce spune producătorul despre telemea, ci cum este, de fapt, telemeaua.

2. “atat cat mai exista”, bine spus. Bunicul lui Furdui Iancu din Sohodol nu prea e în target, fiindcă are pensie mică şi n-are supermarket în comună, iar telemeaua se vinde doar prin reţeaua supermarketurilor.

3. La câţi şi cum mai sunt azi jurnaliştii, de multe ori bloggerul (vorbim de unul cu trafic, da?) e considerat mai important decât jurnaliştii care, oricum scriu la comandă, pentru câteva sute sau pentru că plăteşti campanie în ziarul lor şi “uită” să marcheze articolele cu P. P de la Publicitate, nu de la al’ceva.

4. Şi cam ce să facă jurnalistul la un blogmeet?!

5. Ceva îmi spune că Buhuşi nu are o comunitate puternică de bloggeri. Poate greşesc, mno. Iar ceilalţi, care au depăşit nivelul Buhuşi, n-ar putea fi mai puţin indiferenţi faţă de ce scrie fătuca de la Monitor.

6. Nu prea ai lucrat cu bloggeri care-şi fac treaba. Ghinion! Ia uite aici – şi e doar un exemplu.

7. Bag seama că libertatea de mişcare şi de alegere a subiectelor ori ritmului de scris ar trebui să fie tot atâtea argumente că bloggerul e de căcat, sau cum?

8. Răspundere? Mă întreb dacă dosar penal se înscrie în categoria asta…

9. Vreau şi eu exemple de jurnalişti concediaţi c-au greşit vreun nume.  Ca să nu mai spun că, după ce scrie, articolul jurnalistului e văzut de seful de secţie, redactor şef adjunct, redactor şef, corectură şi cap limpede. Partea naşpa e că dacă un jurnalist greşeşte e doar o “scăpare” în cele 16 sau 24 de pagini – ziarul îşi permite asta. Bloggerul nu, pentru că dacă greşeşte, se discreditează pe sine şi brandul său. În plus, e singurul care îşi asumă responsabilitatea a ceea ce scrie şi n-are nici o plasă de siguranţă sub popou.

10. De când a fi  “temperat” pentru că aşa spune editorul şef sau patronul sau clientul de publicitate e un lucru bun? Care e plus-valoarea adusă pentru public în felul ăsta? Sau nu despre asta e(ra) vorba în jurnalism?

QED. Al’fel, drăguţă încercare. Peace!