Aşa cum am spus, săptămâna asta gasiţi zilnic câte un articol despre fericire aici, printre rânduri, iar peste weekend măsurăm comentariile şi se lasă cu un premiu. Nu că momentele fiecăruia de fericire n-ar fi un premiu în sine, dar am în minte ceva mai… material, o să vedeţi voi! :)
Azi vorbim despre fericirea… ca indice al bunăstării. Nu neapărat în sensul de “Banii aduc fericirea”, ci în sensul foarte concret în care a ales un mic stat, Bhutan, să măsoare calitatea vieţii cetăţenilor. Pardon, a supuşilor, fiindcă Bhutan e regat.
Conceptul a fost propus acum 40 de ani şi se pare că această manieră de a măsura lucrurile este una cât de poate de bună, de vreme ce unii lideri mondiali au început să aducă în discuţie introducerea acestui indicator în paralel cu binecunoscutul PIB.
Fireşte, fericirea (buthanezilor) ar fi cumva greu de apreciat în cifre, dar elementele care sunt calculate pentru a afla valoarea acestui indicator sunt măsurabile, şi nu se referă la consum ci pur şi simplu la calitatea vieţii. De exemplu, se consideră mai important că eşti mulţumit cu un televizor vechi decât că nu ai unul care să-ţi permită să vezi filme 3D! În ecuaţia asta contează destul de mult, îmi închipui, faptul că micul stat se străduieşe să păstreze multe dintre tradiţiile sale, iar budhismul este religia pe care toată lumea o practică.
În 2006, Med Jones, preşedintele Institutului Internaţional de Management, a venit cu o nouă interpretare a acestui concept, un punct de vedere care încearcă să măsoare cumva acest indice al fericirii prin urmărirea şi măsurarea a şapte indicatori: 1. economic (venituri, cheluieli, datorii, economii), 2. mediu (poluare, trafic etc), 3. sănătate fizică, 4. sănătate mintală, 5. sănătate a muncii (şomaj, procese pe dreptul muncii, plângeri etc), 6.social (divorţuri/căsătorii, discriminare, conflicte domestice etc) şi, în fine, 7. politic, adică gradul de libertate civilă, respectarea drepturilor omului şi aşa mai departe.
De altfel, studiile şi sondajele realizate la nivel mondial arată că acest concept este întrucâtva mai potrivit decât PIB-ul pe cap de locuitor pentru a măsura calitatea vieţii şi poate aşa se explică de ce tările cu cei mai fericiţi oameni nu sunt neapărat cele mai bogate din lume.
În fine, eu aş spune că merită câteva minute de reflecţie ideea că nu tot ce ni se “vinde” ca fiind necesar pentru o calitate mai bună a vieţii ne face fericiţi iar adevăratele resorturi ale stării de bine nu stau în a avea ci mai degrabă în a fi…
De ieri şi până la finele acestei săptămâni, unul dintre subiectele zile pe blog e despre fericire, ca o colecţie, ca un reminder şi, de ce nu, ca o lecţie. Nu uitaţi şi că, la finele săptămânii, se lasă cu un premiu pentru cei mai activi comentatori.
În sensul ăsta, azi mă gândeam să facem împreună un playlist… fericit! Sunt cântece care pe mine mă teleportează instant într-o zonă de bună dispoziţie, orice s-ar întâmpla în jur. E drept, nu multe, e drept, uneori depinde de stare, de chef, dar mulţumesc… portativului!, treaba asta funcţionează! Dar cum? Ei bine, iată cum!
Muzica, ciocolată sau sex: tot o dopamină!
Atunci când ascultăm muzică, lobul frontal şi cel temporal procesează sunetele, iar neuronii din dotare se apucă să descifreze melodia şi ritmul. Mulţi cercetători sunt de părere că toată această activitate se petrece în emisfera dreaptă, dar până acum nimeni nu a demonstrat cu precizie unde se întâmplă muzica în mintea noastră, şi poate că nici nu e atât de important lucrul ăsta. Totuşi, există diferenţe ce ţin de mai mulţti factori, cum ar fi experienţa pe care o avem cu respectiva muzică, dacă sunetul e live sau înregistrat ori dacă piesa are sau nu şi versuri – caz în care intră în acţiune şi zonele care procesează limbajul.
Cercetătorii au mai arătat că atunci când ascultăm muzică nici zonele responsabile cu imaginile nu rămân reci, fiindcă “desenăm” în minte imagini formate de versurile cu pricina, şi, de asemenea, tot mintea noastră transmite impulsuri care ne fac să ţinem ritmul cu piciorul ori cu mâinile, chiar şi fără să ne dăm seama. Practic, ne punem mintea în mişcare când ascultăm muzică şi, ce e mai important, se eliberează dopamine – un efect similar, aşadar, cu antidepresivele, sexul sau o tabletă de ciocolată.
Meloterapia e un playlist!
Studiile arată că mintea noastră recunoaşte un cântec vesel sau un cântec trist de la vârste foarte fragede, câteva luni, şi, în timp ce e clar că muzica ritmată ne înveseleşte, nici unele cântece mai puţin vesele s-ar putea să nu ne facă rău, tot aşa cum plânsul este considerat catarsis; ridică tensiunea şi încetineşte pulsul, ajutând la calmare. Şi uite-aşa s-a dezvoltat meloterapia care, conform studiilor, chiar ajută în calmarea durerilor postoperatorii, în reducerea stresului la femeile însărcinate şi, în general, induce o stare de bine.
Îmi e greu să aleg acum doar trei cântece care mă fericesc instant. De altfel, am, pe youtube, o întreagă listă cu asemenea piese reunite sub numele de “good mood” şi vreo câteva CD-uri cu mp3-uri care se cheamă, generic, muzică de mickey mouse” – nu ştiu nici eu de ce i-am spus aşa. Totuşi, aşa, rapid, iată trei piese care mă binedispun instant şi care şi-au păstrat această caracteristică de-a lungul anilor:
Hungry Heart – Bruce Springsteen
Maxi Jazz, Faithless cu Insomnia
de asemenea, cântecul care e în coloana din dreapta a blogului zilele astea şi care a fost dragoste la prima audiţie. în caz că dispare de acolo, e vorba de James, Getting Away With It All (Messed Up)
În fine, al treilea, ales dintr-o listă destul de lungă, Celia Cruz – La vida es un carnaval
Astea sunt propunerile mele! Mă ajutaţi să fac un playlist încă şi mai mare, întru buna dispoziţie universală? :)
Fiindcă se spune că ianuarie e cea mai depresiva lună din an, săptămâna asta public zilnic câte un text despre fericire, iar în weekend am şi o surpriză pentru cei mai activi comentatori ai acestei minii serii de printre rânduri.
Îmi place versul Ţapinarilor, fericirea-i un lucru mărunt, şi nu e prima dată când se regăseşte prin textele mele, fiindcă sunt sigură că fericirea nu e o stare nesfârşită de beatitudine a unei persoane care nu se opreşte din fumat “maria” şi vede totul în roz. Dimpotrivă, fericirea e compusă din momente şi, aşa cum mi-a arătat bunica mea, Darly, în Lecţiile ei de fericire, îşi poate găsi resursa în orice lucru mărunt dacă înveţi să faci asta.
Recent, belgianul Leo Borman a lansat o carte care se numeşte “World Book on Happiness” şi din care au fost extrase 12 sfaturi pentru a atinge acea stare de bine pe care, în lipsă de altceva, o numim, uneori destul de prozaic, fericire. Cartea adună rezultatele multor studii şi sondaje realizate de psihologi din toată lumea preocupaţi să afle care e secretul fericirii. Iată cele 12 sfaturi, aşa cum sunt ele rezumate în acest volum (via Daily Mail):
1. Acceptă ceea ce ai.
Studiile arată că pierdem o groază de timp exprimându-ne nemulţumirea faţă de lucrurile pe care nu le avem, în loc să observăm şi părţile bune din viaţa noastră, lucru care, de bună seamă, sporeşte frustrările. Altfel spus, e bine să ai aşteptări şi aspiraţii dar nu uita să te bucuri de lucrurile pe care ai reuşit să le faci până acum fiindcă ele sunt, de bună seamă, vise împlinite!
2. Să-ţi facă plăcere ceea ce faci.
Banii plătiţi pentru munca ta sunt buni, iar dacă sunt şi mulţi, e cu atât mai bine! Totuşi, dacă nu-ţi place munca ta, dacă nu eşti fericit/ă acolo, pleacă înainte de a-ţi pierde sănătatea, prietenii şi familia din pricina orelor de program şi a frustrării care, n-ai ce face, se adună! Mai târziu s-ar putea să cheltui o bună parte din banii obţinuţi pentru a-ţi recăpăta sănătatea pierdută din pricina stresului. Prietenii, însă, nu-i recapeţi cu bani.
3. Trăieşte azi!
Nu te îngropa în trecut, nu visa la viitorul cel frumos! Trecutul e istorie, fără el n-ai fi cine şi cum eşti, iar planurile sunt bune. Dar, nu uita, viaţa e ceea ce ţi se întâmplă acum!
4. Alege fericirea
Poate că nu-ţi dai seama de asta, dar felul în care te raportezi la lucrurile din viaţa ta e o alegere care îţi aparţine…
5. Relaţiile cu ceilalţi
Dincolo de faptul că unele studii au arătat că cei căsătoriţi sunt mai fericiţi. Fie că suntem sau nu parte dintr-un cuplu, starea noastră de bine depinde, uneori, şi de cei din jur, de felul în care aceştia se raporează la noi şi de felul în care se comportă cu noi. Ceea ce ar trebui să reţineţi este că şi noi, la rândul nostru, suntem “cei din jur” pentru alte persoane şi că felul nostru de a ne purta nu rămâne fără urmări.
6. O persoană activă
Starea de bine poate fi multiplicată prin interacţiunea cu ceilalţi, aşa că nu refuza ieşirile şi întâlnirile cu prietenii. Atitudinea de mistreţ neprietenos nu te va ajuta prea mult în a fi fericit/ă, aşa că zâmbeşte mai des şi ieşi mai des cu prietenii!
Ambiţia e sănătoasă şi poate impune o stare de optimism, mai ales dacă ţi-ai făcut şi planuri despre cum să ajungi de la punctul A la punctul B. Nu confunda, însă, ambiţia şi invidia fiindcă aceasta din urmă e dăunătoare, şi nu pentru ceilalţi ci chiar pentru tine!
8. Rămâi tu însuţi!
De câte ori te întrebi “ce-o să zică cutare sau cutare?” şi eziţi să faci ori să spui ceva, cutare şi cutare câştigă iar tu pierzi o şansă la fericire. Fără să te transformi într-un nepolitios monstru egocentric şi egoist, ţine mai întâi cont de tine şi de sentimentele tale şi apoi de ceilalţi.
9. Nu te îngrijora!
Ştii, cu siguranţă, cântecul ăla, don’t worry, be happy! Ei bine, află de multe ori perspectivele pesimiste asupra viitorului nu devin realitate. De fapt, cam în 90% din cazuri. Aşadar, fă-ţi griji doar pentru 10 la sută din ceea ce urmează, iar cu restul o să te descurci când şi dacă e cazul.
10. Organizează-te!
Ce pot să spun?! Harababura din casă, birou şi program dăunnează grav fericirii!
11. Gândeşte pozitiv
Nu te limita doar să fredonezi “Always look on the bright side of life” ci urmează sfatul din refren!
12. Preţuieşte fericirea
Învaţă lecţiile pe care ţi le oferă viaţa în sensul ăsta, ţine minte (fă-ţi un blog, notează într-un jurnal) ocaziile în care te-ai simţit preţuit, bucuros, apreciat, vesel, fericit. Învaţă din ele, multiplică-le!
***
Eu aş mai fi adăugat cel puţin două chestii, respectiv Umorul şi Generozitatea. Zâmbeşte necunoscuţilor, pe stradă, cumpără, aşa, aiurea, o floare şi dăruieşte-o unei femei prea serioasă ori prea tristă, ia o acadea pentru un copil (da, şi tu eşti copil, dacă vrei!), învaţă să faci ceva cu mâinile tale (dragii mei prieteni vor primi obiecte din lut făcute chiar de mine – mwahaha, şi să nu vă prind că le aruncaţi!), dansează, oricât de stângaci şi, chiar acum, dar chiar acum!, trimite un sms cu un gand bun unui prieten cu care n-ai mai vorbit de ceva vreme! Sigur se va bucura!
Aş vrea să fie un text cu parfum subtil, dulce, de violetă şi sărat, de mare, ca o batista cu dantelă veche, fină şi preţioasă. Chiar dacă nu e aşa, consideraţi-l ca atare. Mi-a luat două zile să-l pot scrie.
***
Sâmbătă am fost la casa lui Darly, pentru prima dată de când nu mai e. M-am dus singură, ca la o întâlnire de taină cu un om drag şi preţios, cineva care ţi-a predat una dintre cele mai importante lecţii de viaţă. Nu a fost uşor să fiu acolo, în curtea şi în casa indisolubil legate de ea, ştiind că n-o să-mi iasă în întâmpinarea: Vai, Ruxăndrel, ce bine c-ai venit, m-am tot gândit la tine, fericita mamii!
Am făcut ordine, aruncând fără milă o grămadă de lucruri mai degrabă uitate decât pastrate şi am găsit o mulţime de fotografii vechi ca vremea şi multe, multe scrisori şi cărţi poştale. Cred că n-a aruncat nimic din toată corespondenţa primită de ea vreodată. Am găsit chiar şi vederile pe care i le-am trimis din tabere şi excursii. Într-una, nu mai ştiu de unde, îi scriam la PS să le transmită salutări celor doi căţei din curte, Moja şi Ţombi. M-a asigurat, atunci, că a făcut acest lucru cu seriozitatea cu care ar fi salutat o vecină. Era foarte politicoasă. Deh, educaţie de pension! Am plâns şi am râs deopotrivă cu aceste amintiri.
De departe, cel mai preţios obiect este un fel de jurnal-oracol, în care am găsit însemnările lui Darly de când avea 17-18 ani şi era internă la Institutul de domnişoare C. Moteanu, şcoală scumpă şi de elită în Bucureştii anilor ’30. Nu doar ale ei ci şi ale unora dintre colege, care îi scriau, cu o caligrafie desăvârşită, gândurile şi amintirile lor. Am recunoscut acolo numele a două prietene cu care ştiu că a păstrat legătura toată viaţa!
(asta îi scria în caiet o colegă, Clio. Câte taine şi zâmbete…)
Una dintre ele, Lya, i-a fost cea mai bună prietenă şi, deşi a plecat în Germania, au continuat să corespondeze. Sute de scrisori care începeau cu “Draga şi scumpa mea prietenă”. O prietenie de mai bine de 70 de ani!
N-am apucat să le citesc pe toate, dar caietul l-am citit din scoarţă în scoarţă. E uşor straniu cum bunică-mea, ca şi mine, iubea Balcicul şi marea ( n-am ştiu asta niciodată până acum) şi cum scria idei pe care şi eu, muuuulţi ani mai târziu, le-am scris în caietele mele.
Marea, căci ea îţi dă toate momentele potrivite pentru suflet – când caldă, liniştită, când furioasă, când elegantă, îmbrăcată cu mii de culori, ca un suflet cu iluzii. Marea îţi dă senzaţia infinitului, pe malul ei uiţi că trăieşti cu oameni şi te găseşti în lumini noi care te provoacă.
E o minune cum, chiar şi după ce nu mai e, am senzaţia că îmi aminteşte, blând, ce contează cu adevărat şi îi sunt – mereu am să-i fiu – extrem de recunoscătoare pentru asta!
M-a pus Ionuţ să scriu despre ce mă face pe mine fericită! Fără nici o legătură cu întrebarea referitoare la romantism de mai devreme, prima chestie care mi-a venit în minte a fost “fericiţi cei săraci cu duhul” dar cum, din păcate uneori, nu cred că mă încadrez la categoria asta, am purces la cetirea unor mai vechi postări de pe defunctul blog ilincadimesc, unde aveam o categorie întreagă intitulată “fericirile”.
Alfabetic, vorbind, acum mă mulţumeşte, fiindcă n-am fost dotată cu cine ştie ce răbdare. Apoi, îmi plac foarte tare bărcile. Nu ştiu ce anume din povestea asta cu plutitul, dar bărcile simple, de lemn, pescăreştile, lotcile, cum vreţi să le ziceţi, mă încântă!
Mă înveselesc creioanele colorate, probabil e o rămăşiţă de gânduri de prin copilărie. Şi cu toate că, în vestimentaţie, combinaţia preferată în 90% din cazuri e de non culori, alb şi negru, în rest aş colora tot. Pisici, acum îmi dau seama că nu-mi ajunge câte o literă din alfabet ca să fac lista! Cred că sunt norocoasă, nu?
Sunt fericită când mi-e drag de cineva sau de ceva până la lacrimi (pentru că pot!), când e soare vesel, dar şi când plouă cu tunete şi fulgere, să miroasă apoi a praf ud, când plouă la mare îmi place, de asemenea, mult.
Îmi place să evadez din oraş, să văd un spectacol de teatru sa un film, să cânt şi să chiui la concerte şi, obsedant aproape, revine marea pe listă. Anumite sonerii din telefon aveau, cândva, darul să-mi aşeze neclintit un zâmbet pe mutră. A, da! Îmi plac fluturii din stomac! Şi roller coaster-urile! Şi când ninge cu fulgi maaaari!
Îmi place cum miros iarba proaspăt cosită, chibriturile arse, pâinea fierbinte, fumul sobelor, iarna, Bulgari şi Fahrenheit for men, o carte nouă, mirosul de cerneală tipografică, iasomia şi sulfina. Asta aşa, la o superficială scormonire prin minte după senzaţii olfactive.
Băile lungi, cu tot alintul, spumă şi carte bună, tihna, lenea chiar, deşi n-aş putea trăi fără adrenalisnă, îmi place publicul din Piaţa Mare din Sibiu, la concerte, şi îmi plăcea publicul de la Folk You, pe vremea când era festivalul meu, să am idei, să râd şi, surprinzător, îmi place şi să tac, amuzat, complice. Muzica. Muzica. Muzica. Şi dansul.
Şi, nu în ultimul rând, oamenii frumoşi, prietenii mei, mă fac fericită.
În fine, asta:
Fericirea nu e un “dat” şi nici un drept! Se învaţă, se educă, se exersează ca orice altă însuşire, ca un muşchi. Iar banii n-au nici o legătură – oricine crede altfel e un nefericit!
Nu dau leapşa mai departe, cui îi place subiectul şi crede că are “insights”, să scrie! Cum ziceam, fericirea se învaţă! :)
Când eram acolo, ieşeam des în oraş. În oraş, adică la Buftea, acolo unde a fugit de nesuferitul Bucureşti. Făceam asta destul de des când rămâneam la ea mai multe zile. În oraş aveam opriri clare: cofetăria din centru, unde serveam, fiecare, o violetă şi-o limonadă, librăria din Complex şi librăria de la şcoală.
Într-una din ieşirile astea, ţin minte ca ieri, deşi aveam doar vreo 9-10 ani, mi-a cumpărat Teatru de I. L. Caragiale. Tot drumul am discutat despre piese şi personaje. Eu eram familiarizată, fireşte, cu Domnul Goe şi cu Bubico, dar ea mi-a prezentat aşa frumos toată pleiada de personaje caragialene încât am decis pe dată să facem un spectacol când ajungem acasă. Zis şi făcut. A ales câteva scene şi am jucat, pe rând, diverse personaje. Ne-am distrat minunat iar Darly cred că a făcut cel mai bune roluri de Trahanache şi Cetăţeanul Turmentat pe care le-am văzut.
Dulceaţa de cireşe albe şi şerbetul de trandafiri
Tot de la ea am am prins drag de Minulescu şi de Rebreanu fiindcă ştia ce fragmente din opera lor să aleagă pentru ca mie să îmi placă. Şi inventa cele mai năstruşnice deserturi, nu ştiu de unde le scotea, dar erau minunate. Păstra ascunse borcanele cu dulceaţă de cireşe albe sau şerbet de trandafiri şi le scotea când te aşteptai mai puţin. Nu mă servea niciodată altfel decât cu farfurioară şi pahar de apă alături, uneori şi pentru păpuşă sau vreun personaj imaginar pe care îl invitam noi la ceai şi cu care purtam nişte discuţii foarte “serioase”.
Suflet de copil şi educaţie de pension
Nu ştiu de unde avea atâta răbdare să-mi spună şi explice de toate, presupun că se distra si ea odată cu mine, dar mereu am avut senzaţia că, dintre toţi adulţii din jur, ea mă trata cel mai puţin ca pe un copil. Probabil fiindcă o parte din ea a rămas mereu copil, cine ştie..
Darly a fost educată la cel mai fiţos pension de domnişoare din Capitală, apoi a vrut să fie – şi a fost – studenta lui Iorga, şi-a cunoscut soţul la un bal şi, pentru că acesta a iubit-o atât de mult, a avut la nuntă, în ianuarie, buchetul de liliac alb pe care şi l-a dorit. O boemă şi o sentimentală, învăţa de drag poezii de Minulescu sau Radu Gyr, şi nu ştia ce să mai facă sau ce să ne mai dea, atunci când mergeam în vizită.
Dar mai mult şi mai presus şi mai important decât orice, Darly m-a învăţat cum să fiu fericită din lucruri aparent mărute: o floare, un zâmbet, un gând răzleţ, şi pentru asta n-am să pot niciodată să-i mulţumesc suficient. E salvarea mea într-o lume invadată de nervi, stres şi negativism.
E foarte bolnavă acum şi nu mai zâmbeşte, nu mai spune poezii. De fapt, abia respiră şi noi ştim că nu-şi va reveni. Eo chestie de zile, poate nici atât. În puţinele momente în care e conştientă, spune, din când în când, Ruxandra, fericita mamii. Îmi face sufletul ţandări când o văd aşa, dar am vrut, mult, să povestesc toate lucrurile astea despre ea la prezent, fiindcă la trecut n-am să pot nicicând. Iată.
foto
