După cum poate v-ați prins, până acum cel puțin, pentru mine spectacolul acestei ediții de FITS a fost Deca Dance, al celor de la Batsheva. Cu toate astea, am preferat să dăruiesc povestea mea despre acest show unei prietene despre care știu că și-ar fi dorit (mult) să fie la Festival iar anul ăsta n-a fost să fie: Oltea. Și cum mi s-ar fi părut ușor lipsit de autenticitate să pun aceleași emoții în cuvinte de două ori, am rugat pe altcineva să scrie despre Deca Dance pentru blogul meu.

Pe Cristi Clita l-am cunoscut după una dintre edițiile FITS în care m-am ocupat de comunicarea festivalului. Am vrut să știu cine e campion la cumpărat bielte în Festival, iar numele lui a fost menționat primul de către Daria, șefa supremă de la Ticketing în FITS și TNRS. Când am revenit la București, l-am căutat (trăiască FB!) și ne-am întâlnit pentru că am vrut să-i ofer câteva amintiri cu însemnele Festivalului, dar și o diplomă de participare. Între timp, ne-am împrietenit – de altfel, Cristi lucrează și el în industria comunicării, la un mare producător de mobilă (nu spun care, dar numele are patru litere și începe cu I :D) – și ne și vedem la FITS în fiecare an. Nu mai știu acum clasamentul, dar Cristi continuă să fie unul dintre cei mai mari iubitori de FITS pe care-i știu și vede teatru mult, cât și unde poate, și nu doar în România.

Pe el l-am rugat frumos să scrie el despre Deca Dance și-i mulțumesc mult că a acceptat!
Fotografiile sunt luate de pe pagina oficială a companiei de dans (am cerut voie!)

Aseară am văzut poate cel mai bun spectacol de dans. Părerile sunt împărțite și poate, după ce-mi vor fi trecut emoțiile, o să oscilez între ăsta și altele. Dar deocamdată încă nu mi-l pot scoate din sistem, așa că, momentan (m-am decis!), e cel mai bun! Vorbesc de DecaDance, spectacolul celor de la Batsheva Dance Company.

O să vă las acum cu Making It, poezia lui Bukowski, ale cărei prime versuri s-au auzit în debutul spectacolului de aseară. Care, lucru de mirare, începuse deja, dar altfel decât vă imaginați. Povestea urmează. Deocamdată citiți și gândiți-vă la ce vreți voi. Fiindcă exact așa e cu dansul ăsta. Din coregrafie și trupuri se construiește o poveste, însă interpretarea ei ține de starea, emoțiile și sufletul fiecăruia dintre noi.
(dacă sunteți pudici, nu citiți mai departe)

Ieri, după un documentar și-un film, după o repriză de ploaie și, ah!, o vizită la farmacie, am ajuns, cu oaresce emoții, la Maria T, concertul Bălănescu Quartet, eveniment special – pe bună dreptate! – în cadrul festivalului, și pe care vi l-am recomandat și vouă fără nici o rezervă, fiindcă se întâmplă să fiu un mare fan al muzicii lui Alexander Bălănescu. Ascultasem, desigur, albumul, și nu de puține ori, dar, live, niciodată, iar aseară a fost însoțit și de proiecția lui Klaus Obermaier, un artist care are la activ multe proiecte multimedia și cross-media absolut minunate, și pe care vă recomand să le căutați!

Dar asta nu e tot!

Christopher Walken e unul dintre actorii mei favoriţi. Pentru cum joacă, pentru că a jucat şi pe scenă, nu doar pe ecran, pentru umor şi autioronie, pentru ca îi plac pisicile şi, când era puşti, a făcut dresură de lei la un circ iar acum are un motan pe nume Bowtie, pentru că citeşte poveşti ca nimeni altul şi pentru că danseză. Şi pentru “I think of everything I do as comedy. Even when I’m holding a machine gun”

Sunt puţine momentele în care ştiu, fără doar şi poate, că voi fi fericită peste an, dar Concertul de Anul Nou susţinut de Filarmonica vieneză în fiecare 1 ianuarie e unul dintre acestea. De restul cam trebuie să mă ocup personal. Ocazional, se ocupă şi alţii :)

Îmi amintesc de primul dintre aceste concerte văzut la TV dar, în acelaşi timp, urmărit şi pe twitter, în 2011. A fost o experienţă cu atât mai faină, să poţi împărtăşi bucuria cu oameni complet străini, de parcă întreaga reţea socială ar fi fost o uriaşă sală de spectacol – una în care era ok să vorbeşti, însă.
Ei bine, la concertul din 2014, Filamornica din Viena face un pas în plus către cei care sunt pe reţelele sociale.

Bunica mea a fost o persoană extrem de specială şi îi datorez mult din felul meu de a fi (partea optimistă) şi dragul de mulţi dintre autorii români, printre care şi Minulescu. Şi lecţiile de fericire. Când a plecat spre alte zări, am căutat  un volum cu poeziile lui Minulescu, să-l ia cu ea. Aşa am simţit eu că trebuie să fac.

Nu l-am găsit din prima, dar, răscolind printre rafturile librăriei din preajma casei (voiam să fie unul nou, doar al ei), am reuşit să găsesc o ultimă copie din ediţia Romanţelor pentru mai târziu scoasă de JN în colecţia Biblioteca pentru toţi. Spre mirarea vânzătoarei, am plâns, nici eu nu ştiu dacă de uşurare pentru că găsisem cartea, sau din pricina tristeţii. S-a deschis aici, la poezia asta, şi m-am gândit că e un mesaj frumos.

În fiecare zi de 28 octombrie ascult cântecul ăsta, şi îl ascult cu gândul la Darly, bunica mea care m-a învăţat că viaţa, oricât de grea, e o minune şi trebuie să ne bucurăm de ea ca atare!

Dacă ar mai fi trăit, Darly ar fi avut azi 95 de ani şi poate că eu aş mai fi învăţat una-alta despre viaţa în roz, despre cum poţi să trăieşti frumos, cu bucurie, cu mirare, cu încântare. Fiindcă viaţa n-a fost blândă cu ea, dar a ştiut mereu să găsească un motiv să zâmbească, oricât de rea ar fi fost realitatea.

Iar cerul minunat de azi a fost ca să-mi aducă mie aminte de lecţiile ei de fericire. Ca să ştiţi!

Îmi lipseşte mult de tot optimismul ei, poveştile ei vesele, tonusul, acel, “lasă, că o să fie bine” care, cumva, reuşea să fie convingător. E mai mult decât dor.

Nu e nevoie de operaţii dureroase şi costisitoare ca să ştergi mulţi ani din calendarul personal. Tot ce-ţi trebuie e un spectacol perfect în care muzica, elementele acrobatice, culoarea, umorul şi un praf magic de nostagie se îmbină perfect. Aşa a fost Alegria şi, pentru două ceasuri şi-un pic, am redevenit copil, cu oooo-uri şi aaaa-uri rostite cu sinceră uluire şi încântare.

Văzusem, fireşte, spectacolul înregistrat, chiar de mai multe ori, dar nimic nu se compară cu doza de bucurie pe care ţi-o oferă reprezentaţia live, când chiui alături de ceilalţi copii din sală, strigi Up!, că aşa spune clovnul mov, şi te străduieşti să prinzi o fărâmă de confetti din furtuna care l-a surprins pe Tristulică – aşa l-am botezat pe clovnul gri. Celălalt, al treilea, a primit numele de Portocală – şi ei au fost preferaţii mei, fiindcă, nu ştiu de ce, dar nu mă aşteptam ca poantele unor clovni, fie ei şi de la Cirque du Soleil, să mă facă să râd cu poftă.

Eu aş spune mai degrabă că e vorba de fluturi în stomac dar mi se mai întâmplă să nu-mi pot opri zâmbetul, uneori, după ce vorbesc la telefon…

Cu toate astea, prefer ca ceea ce mă face fericită să depindă mai mult de mine şi mai puţin de cei din jur. Sau de aiurea :)

Am mai spus, şi nu pentru că aş suferi de false modestii ci pentru că e chiar adevărat: sunt antialent la desen si la alte chestii similar artistice, cum ar fi… sculptatul, de exemplu. Vasul pe care l-am facut la Horezu, pe roata olarului, a ieşit suficient de şui ca să nu reziste în cuptor, iar ieri am dat măsura aceleiaşi “măiestrii” la şcoala de modelaj de lut de la Fundaţia Calea Victoriei, după cum o să vedeţi imediat!

Am ajuns ceva mai târziu, fiindcă n-am reuşit să găsesc taxi (care o mai asculta poveştile lacrimogene ale şoferilor de taxi care se plâng că nu câştigă suficient!), aşa că n-am prins introducerea despre tehnici şi aşa mai departe. Tema lecţiei, însă, era să realizăm o lucrare care să includă o scoică. Sau mai multe. Pe scurt, Alina, dăscăliţa noastră într-ale modelatului, ne’a adus câteva scoici şi ne-a spus să le realizăm “surori gemene”, însă din lut, şi nu de capul lor, ci într-o compoziţie.

Mi-am ales şi eu un model, cred că cea mai simplă variantă, şi am “trişat” un pic la realizarea lucrării, în sensul în care în loc să modelez scoica din lut, am făcut un mulaj după obiectul original. Fireşte, chestiunea a ieşit “în oglindă”, aşa:

Cu o scoică nu se face primăvară, însă, şi nici cu două peisajul ori compoziţia, aşa că mai trebuia ceva. Şi pentru că tot semănau scoicile mele cu nişte fotolii uriaşe, m-am gândit să adaug şi un personaj, şi ce altceva s-ar fi potrivit mai bine decât o sirenă?! Ah, doar dacă ar fi putut să iasă ceva mai drăguţă, dar, nu! A ieşit o sirenă demnă de Picasso, în perioada lui cubistă! E urâţicăăăă, vai de capul ei de sirenă, cu sânii brambura, cu părul vâlvoi şi nişte braţe de halterofilă! Dar am reuşit s-o lipsesc de fotoliu şi sper să reziste!

Şi pentru că tot mai trebuia ceva, am mai făcut una, care seamănă întrucâtva cu Medusa, tanti aia care te împietrea cu privirea ei. Ca să scap mai uşor, ăsteia i-am făcut doar bustul şi coada. Şi am mai pus şi o bărcuţă, un fel de canoe cu velă, mă rog, eu nu m-aş urca în aşa ceva!

Mai talentaţi decât mine, colegii au reuşit, ca de obicei, lucruri mai frumoase!

Dar ştiţi ceva?! Nu contează că sirenele mele arată ca Muma Pădurii, fiindcă lutul nu prea ţine la detalii fine, trebuie să construieşti chestii mari, cu tuşe groase, din care să faci detaliile, altfel se usucă şi se sfărâmă, cum s-a întâmplat cu funda şi cu una dintre mustăţile pisicii de data trecută.

Nu contează! Ce este important, însă, e faptul că pentru două ore viscolul de afară încetează să mai conteze, ştirile proaste şi toate celelalte lucruri care ne pot enerva, de asemenea! Mai mult, lipsa de talent dezvoltă o chestie demnă de obiceiurile sănătoase: îi zice autoironie! Iar când pleci de acolo, eşti zen, unul care rezistă. Şi rezistă… Şi rezistă…

Iar asta a fost lecţia despre fericire pentru astăzi! Găsiţi-vă un hobby. O dambla. Ceva care să vă bucure şi să vă placă, ceva doar pentru voi.