M-am îndrăgostit de locul ăla în secunda în care am trecut de pragul ușii. Am spus că-l cumpăr înainte de a vedea bucataria, baia, balconul sau dormitorul. N-am regretat niciodată.

Primul meu job în cu carte de muncă în mass-media a fost la EvZ, în Casa Presei. Aveam un birou imens pe care îl împărţeam, nu se ştie de ce, cu şeful de la sport. Lui P. şi mie ni se pusese pata muzicală pe We Belong şi puneam cântecul la patru boxe, lălăind pe două voci, spre exasperarea redactorului şef de atunci şi distracţia noastră maximă.

Pentru că descoperisem ceaiul cu scorţişoară şi făceam trafic de influenţă cu portocale (hihihihi!), a mirosit a Crăciun în biroul nostru toată iarna şi veneau colegii la poveşti fiindcă eram gazde primitoare. Erau vremuri mişto să lucrezi în presă, canalul #expres încă avea o mulţime de trafic iar serile de vineri de la Andu erau memorabile.

În seara asta am mâncat portocale şi am băut ceai de mere cu scorţişoară, ca pe vremuri. Şi nu-mi pot reţine un zâmbet larg amintindu-mi de anii nebuni şi frumoşi.

Cred ca de vreo săptămână, dacă nu mai bine, încerc să scriu aici cât de absolut tristă mi s-a părut ştirea potrivit căreia s-a închis ultima fabrică de maşini de scris din lume, cu doar 500 de astfel de obiecte pe stoc. Ultimele maşini de scris din lume… Deşi scriu aceaste rânduri de pe tastatura unui laptop, nu mă pot abţine, şi am nostalgii în sensul ăsta, findcă mereu am asociat maşina de scris cu unii dintre autorii mei favoriţi, cu tabietul scrierii de cărţi bune şi c-o pipă! Şi cafele tari. În fine, o poveste întreagă.

În consecinţă, ca om cu multă presă scrisă la activ, nu pot să nu mă gândesc dacă pasul următor nu e închiderea tipografiilor. Cam în câţi ani, oare…

Oricum, până atunci avem vreme să fredonăm o parte din concertul pentru orchestră şi maşină de scris!

Azi am primit al doilea colet şi, odată cu el, pe ursuleţul Otto. Mă rog, nu chiar pe el, ci autobiografia lui. Am şi citit-o, e o carte pentru copii şi nu are foarte multe text. În schimb are desene făcute în creion chiar de autor, desene frumoase, ca şi povestea lui Otto. O aventură extraordinară, apropo, cu război, prieteni pierduţi şi regăsiţi, o călătorie peste ocean, bucurii şi tristeţi. De citit.

L-am aşezat pe Otto lângă celelalte două cărţi de care nu m-aş despărţi niciodată: Prinţesele lui Şerban Foarţă şi Micul Prinţ, varianta cu desenele lui Saint Exupery. Ambele, teoretic, cărţi pentru copii, ca şi Otto. Şi totuşi, eu le găsesc delicioase chiar şi azi, când actele de identitate mă despart de vârsta copilăriei.

Bineînţeles că le-am scos şi pe ele de pe raft şi le-am răsfoit. Mi-am mai amintit de Habarnam (e acasă la ai mei) şi de Natalia Durova, căpriorul Biţă şi motănaşul Tumbă – mai ştie cineva de cărţile astea??

A! Şi pentru că tot a venit vorba, aş vrea şi eu, cu împrumut, măcar, Aventurile lui Ciopîrţilă de Tiberiu Utan. O caut de vreo doi ani prin anticariate, şi pe net şi pe la Universitate, dar n’o găsesc.

Ia să vedem cine ce citea când era de-o şchioapă. Să zicem… tinereii Cristi, Stefan, Diana, Aiurea, Marieta, Sorin şi, deşi ştiu că nu se joacă leapşa dar poate zice la comentarii sau pe twitter, Arhi.