Dincolo de Plai şi alte chestii curente, luna septembrie mi-a adus bucuria de a întâlni 16 oameni speciali cu care am stat de vorbă – cu unii chiar mult – despre ce înseamnă să ai curajul de a face. Curajul şi, uneori, chiar o aparentă nesăbuinţă, căci riscurile, chiar şi cele asumate, există, mai ales când ieşi din rând.
Îi veţi putea (re) descoperi şi voi, pentru că unele dintre gândurile lor au fost incluse, sub formă de interviu, în bookletul realizat împreună cu Evensys şi Vodafone pentru ediţia din acest an a Webstock, iar de astăzi interviurile sunt disponibile online, şi pentru cei care nu au fost la eveniment şi, deci, nu au primit cărticica.
Înainte de a citi, însă, cele 15 interviuri, aş vrea să vă spun câte ceva în plus despre ei. Nu am pretenţia unui context, însă m-au inspirat, ca grup, mai mult decât… mult! Şi cum printul are rigori stricte de spaţiu, iar mie mi se pare că nu e destul, vedeţi mai jos! :)
Am copilărit lângă Gara de Nord, înspre Titulescu, zona cât de cât mai spălată. Asta nu mă împiedică să sufăr când văd mahalaua, cu Feroviarul, librăria Caragiale şi Hala Matache, pusă la pâmânt. Asta, însă, e o altă poveste.
Lumea mă întreabă dacă e o zonă sigură. Pentru mine e, altfel nu mi-aş fi cumpărat apartament tot aici. De fapt, acum nu mai sunt aşa de sigură. Homleşii s-au înmulţit în ultima vreme şi şi-au făcut cartier general în părculeţul de lângă policlinica CFR, în spatele benzinăriei. Când treci prin zonă pute a jeg de-ţi mută nasul. Amorţiţi de chimicalele pe care le respiră din pungă, nu sunt agresivi deloc. Doar prezenţa lor e, ca o afecţiune ce nu-ţi provoacă dureri, dar care imprimă respiraţiei un damf respingător.
Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe domnul Djuvara chiar la una din aniversările sale, undeva pe lângă Bucureşti, acum patru ani. Era un weekend cu lucrat în natură, un proiect arhitectural – o casă înălţată fără cuie! – iar domnul Djuvara venise să povestească câte ceva celor implicaţi în proiect şi musafirilor de weekend, aşa cum eram noi. Seara, am făcut “foc de tabără” şi am copt, cu greu, într-un cuptor imprivizat, vreo 20 de clătite ca să-i facem o surpriză: un tort de clătite şi un La mulţi ani! cântat cu voci uşor tremurate de toţi cei prezenţi.
Şi nu pot să spun decât că sunt tare bucuroasă că am cunoscut-o pe Raluca şi că pot să-i spun prieten. Şi că am un nod în gât, n-a plecat de-acolo, e neplâns. Dar asta e altă poveste. Când vin acasă, musai să-l văd pe cavalerul cel mic, auzi, Raluco? :)
Iar voi, ceilalţi, mai încercaţi sau nu de viaţă, nu uitaţi s-o trăiţi cum puteţi mai bine, mai mult şi mai frumos. Fiindcă nu există termene de garanţie pentru nimic.
Scurt, clar, cuprinzător: Redescoperă România a luat cele mai multe premii (de depaaaarte cele mai multe!) iar o parte din haită a fost prezentă în sală şi ne-am bucurat ca pe vremuri, la şcoală, când ne strigau la careu să ne luăm coroniţele!
Felicitări şi mulţumiri Anca, Ana, Bobby şi… Mergem mai departe, coleeeegiiiiii!
Mă impresionează tare tot ce am citit pe pagina “Dascăli minunaţi, vă mulţumim!” şi mi se pare o idee foarte faină să dai ocazia unor oameni să-şi amintească şi să mulţumească, peste ani, celor care i-au format şi şi-au pus amprenta asupra lor. Am şi eu dascăli cărora le sunt recunoscătoare pentru că mi-au… jalonat drumul în viaţă, chiar dacă poate în zilele mele de şcoală nu părea chiar aşa :D
Primul dascăl ar fi chiar tata, profesor de istorie, dar în clasa căruia nu m-am aflat niciodată ca elevă – ceea ce e bine, fiindcă era un profesor sever iar eu o elevă nu chiar disciplinată! Cu toate astea, lui îi datorez pasiunea pentru istorie, toate rezultatele bune la olimpiadele şi concursurile de profil la care am participat şi, de asemenea, nota de 10 pe care am luat-o, la această materie, la Bac. Am vrut să fie mândru de mine :)
***
Al doilea profesor care mi-a marcat drumul, deşi nu a intenţionat asta nici o secundă, sunt sigură!, a fost profesoara de matematică din liceu care, încă din a doua oră, a dat nota 4 (patru) tuturor celor din clasă fiindcă nu ne făcusem tema. Din pricina asta tata nu m-a lăsat la Balul Bobocilor din generaţia mea, iar când colegii mi-au povestit de cei doi DJ cool de la Radio Nova care făcuseră atmosferă, am fost aşa de curioasă încât m-am dus să-i cunosc. Atunci m-am îndrăgostit de radio şi m-am molipsit de media – o afecţiune de care nu m-am vindecat nici până azi. Deci cred că ar trebui să mulţumesc pentru nota aia de patru, nu?
***
Există, totuşi, un dascăl, căruia vreau să-i mulţumesc, pe bune, pentru ce a făcut pentru mine, aproape Misiune Imposibilă, aş spune! Numele acestei doamne este Lucia Petrescu şi mi-a fost, în ultimul an de liceu, profesoară de Limba şi Literatura română.
În fapt, doar de literatură, fiindcă eu, fiind la clasă de bio-chimie, nu făceam şi gramatică. Da, eram olimpică la Română fiindcă citeam de rupeam şi îmi plăcea analiza literară, aşa că, elevă bună la materia asta fiind, mi-a fost dragă foarte încă de la prima oră fiindcă, spre deosebire de profa pe care am avut-o înainte, chiar se strădui să ne facă să ne rămână ceva… atât în minte cât şi în suflet. Orele cu ea erau o plăcere, nu chiuleam niciodată, nu chiuleau nici măcar loazele, fiincă ştia cum să le atragă în dezbateri.
Peste ani, după ce am terminat cu Psihologia şi am decis să dau şi la Litere, m-am lovit inevitabil de examenul de analiză gramaticală. Zic “lovit” fiindcă am avut o profă sinistră de română în şcoala generală şi ajunsesem să urăsc cu pasiune sintaxa! Dar nicicum nu se putea intra acolo fără asta, aşa că am cautat-o pe doamna Petrescu şi am rugat-o să mă înveţe, iar dânsa a acceptat.
Şi ştiţi ceva?! I-a reuşit atât de bine încât nu doar că am luat 10 la admitere, dar chiar şi azi, când citesc şi mă întâlnesc cu vreo frază întortocheată, mintea mea se apucă s-o disece şi s-o împartă în principală şi secundare. Şi îmi place la nebunie!
Fireşte că, într-un fel sau altul, au mai fost profesori cărora le sunt recunoscătoare sau care au avut un impact asupra mea dintr-un motiv sau altul. Dar ca doamna Petrescu, să mă facă să fiu pasionată de o materie pe care am detestat-o din toate puterile, n-a mai fost nimeni! Mai mult, dincolo de un profesor cu har, a fost şi un om minunat! Din păcate, azi predă la îngeri, însă chiar şi aşa, daţi-mi voie să scriu aici, negru pe alb,
Doamnă profesoară, vă mulţumesc!
***
“Dascali minunaţi, vă mulţumim!??? este proiectul uneia dintre echipele participante în programul Intership 2.0, unul pe care îl preţuiesc foarte tare, iar Sorin Tudor ştie foarte bine şi de ce… dincolo de motivele evidente! :)
După un weekend care era să devină incendiar, la propriu, cum ar veni, să-mi ia foc iPad-ul de nu, de la gradele Celsius şi alealalte… cum să le zic, gradele lui Bachus, na!, un concert de numa’ şi o zi cu multă treabă, iaca, poftim, cele câteva gânduri de le-am putut aduna de după, peste şi pentru Sibiu. Prima parte, numai, al’fel ar fi un post prea lung.
Cum zice şi Brylu, tata şi mama frumoasei adunări (unchi şi mătuşă i-a fost Tudor), era greu să mă facă cineva să văd Sibiul (şi) cu alţi ochi, ăia de turist care cască gura şi obiectivul camerei la fiecare două secunde! Greu, chiar aşa, dar nu imposibil, fiindcă s-a produs. Nu cu căscatul gurii, da’ lucruri intereante tot am aflat! Cu siguranţă, însă, e şi meritul găştii faine cu care am fost în această aventură, căci dacă n-ar fi fost, probabil că nici nu s-ar fi povestit.
Am început de vineri, echipa Daminescu în formulă completă: Miruna, Chinezu, Auraş, WW-ul de la Autonom şi cu mine. Şi, pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus echipa Daminescu. Nu Fuego, deşi era cât pe ce! Chinezu e responsabil pentru faza asta, cu CD-urile lui cu tot – şi nu te uit că n-aveai ASIA, mă! :)
Atât înainte cât şi după ce s-a adunat întreaga gaşcă, plus gazdele Brylu şi Tudor, am văzut câteva atracţii turistice prezentate frumos fie pe platouri, însoţite de ceapă roşie, fie în formulă nefiltrată, ba la Hermania, ba la Cafe Wien, unde am şi fost pătrunşi de un spir(i)t aşa de patriotic încât am cântat imnul. De câteva ori, cu lacrimi în ochi, lacrimi de râs. Şi, ca să fie treaba pe plus, am băgat şi un colind tradiţional nemţesc fiindcă, deh, eram într-un Stadt nu în orice oraş! Admiraţia celor de la mesele alăturate a depăşit orice limită, sunt convinsă de asta, ba am avut şi followers!
După asta am dansat un pic în Oldies, unii dintre noi, că alţii, mai ales şoferii, au avut o şustă cu Moş Ene. Tot la somn am ajuns şi noi, colega de cameră Miruna şi cu mine, dar ceva mai încolo, pe la o oră mititică, în camera răcoroasă şi elegantă de la Levoslav House – patru stele pe bune!
Pozele cu oamenii frumoşi :)
Restul poveştii, data viitoare. Şi acum, sponsorii!
“Faptele bune dau valoarea, sensul si frumusetea vietii” – aşa le-a spus măicuţa Tatiana de la Moldoviţa colegilor care Redescoperă România săptămâna asta, iar OanaBrătilă i-a dus mesajul mai departe via Twitter.
Nu cred că e cineva care zilele astea nu se pregăteşte de Paşti, într-un fel sau altul, dar aş vrea să vă amintiţi că, în fapt, sărbătorim o minune şi, mai mult decât atât, credinţa că minunile se pot întâmpla. Lucrurile faine, inexplicabile, care îţi umplu sufletul de bucurie.
Cum ar fi zâmbetul unui copil bolnav de leucemie care crede că a văzut un înger şi că acesta i-a spus că se va vindeca. Selena. Dar îngerii, din câte ştiu eu, nu au conturi bancare şi nici Romtelecom. Voi, însă, aveţi! Aşa că nu vreţi voi să fiţi un pic de îngeri pentru fetiţa asta? Hai să fim serioşi, opt lei sau 20 de lei n-au sărăcit pe nimeni, mai ales într-o perioadă a anului în care cheltuim, oricum, mai mult decât de obicei. Nu în ultimul rând, încercaţi măcar să vă imaginaţi ce e-n sufletul părinţilor Selenei când fetiţa lor le spune că vede îngeri.
De fapt, Selena nu are nevoie de o minune ci doar de oameni minunaţi. Cât mai mulţi. Şi vă promit, vă dau cuvântul meu, că o să vă simţiţi mai bine cu voi înşivă dacă faceţi asta.
Când scriu rândurile astea, bunică-mea, singura pe care o mai am, se pregăteşte să-şi încheie socotelile cu lumea. Oricât de tare mă doare, pentru ea nu mai pot face nimic. Dar Selena poate fi ajutată.
Nu vreau să scriu “ultima zi” şi încă mă simt precum Tic, la sfârşitul Cireşarilor, încercând să-i explice lui Costantin Chiriţă că sigur mai e ceva de descoperit, o aventură, un loc neumblat, un castel… Partea bună e că aceasta a fost doar prima aventură din cele cinci programate în Redescoperă România, aşa că povestea continuă, chiar şi fără ca noi, majoritatea celor care am scris acest prim volum, să mai fim personaje principale.
Deci ieri, în ziua 7, am fost la Curtea Domnească de la Târgovişte – adică mult mai mult decât doar Turnul Chindiei – unde am avut şi ghid care ne-a povestit o mulţime de lucruri despre istoria acestui loc. Şi e cu adevărat impresionantă, dacă vă uitaţi câţi domnitori români au trecut pe la Târgovişte:
Amănunt din biserica domnească, o pictură care aduce cu nunta din Galilea, în care, de fapt, este pictată nunta uneia dintre fiicele lui Brâncoveanu, iar la masă serveşte un servitor turc. Dată fiind situaţia politică de la vremurile respective, cred că domnul muntean s-a amuzat peste poate de aşa ironie şi afront, chiar dacă a decis ca respectiva pictură să fie ascunsă în spatele unei coloane masive. O vedeţi mai jos, cu scuzele de rigoare pentru calitate, dar nu am avut voie să folosim blitz-ul în biserică, pentru a nu afecta (încă şi mai mult) picturile:
Mi-au plăcut mult ruinele, incercând să reconstruiesc mental poveştile nespuse ale acestor locuri, doamnele de la curte cu ţinutele lor impozante, veselia sau, dimpotrivă, tristeţea, relaţiile dintre cei 11 copii ai lui Constantin Brâncoveanu sau vieţile altor domni (vezi mai sus) care au trecut prin Cetatea Târgoviştei.
În aceeaşi incintă, a Complexului Muzeal de la Târgovişte, am descoperit şi Muzeul Tiparului şi Cărţii Vechi Româneşti, cu o istorie a tiparului, cărţi vechi cu slove chirilice, un exemplar din Gazeta Teatrului Naţional din 1856 şi un Îndreptar Legii de la 1652, şi o călimară atât de frumos lucrată încât îţi venea să cauţi imediat un toc şi să aşterni un gând “cărturăresc”:
Ieri am mai văzut şi mănăstirea Dealu (şi asta are site, nu că-i tare?!) unde eu, una, chiar am simit ceva special. Poate că era din pricină că era superb afară şi erau mulţi oameni în curte ori lumina frumoasă, poate că era slujba care se auzea perfect în difuzoare sau emoţia noastră că acesta era ultimul, chiar ultimul lucru de vizitat împreună, nu ştiu. Dar a fost un fel de emoţie specială, pe care nu pot şi nici nu vreau s-o descriu, e de ajuns să spun că am simţit cum mi se dilată sufletul, mintea şi literatura. N-am făcut foto aici, o am doar pe asta de mai jos. Apropo, cred că e una dintre cele mai bune pe care le-am făcut în această călătorie, sau măcar printre preferatele mele.
(numa’ uitaţi-vă cum zâmbeşte puştiul şi ce lumină frumoasă era afara)
În fine, ultimul, dar chiar ultimul “obiectiv” a fost benzinăria Petrom din… Găeşti (?), locul unde am mai tras câteva poze de grup şi ne-am luat La revedere, cu toate emoţiile aferente. Şi nu au fost puţine!
Şi, gata, Tic, nu mai suntem în carte…
Scriu asta cu un nod în gât, dar o să dau repede Publish, fiindcă, oricât aş fi eu de autoeducată să-mi controlez şi interiorizez emoţiile, mă tem că nu scăpaţi fără (încă) o bidinea de grup! Ştiţi voi, eu sunt cea care preferă să scrie despre oameni :p
În fine, pentru ultima dată, vă reamintesc faptul că Redescoperă România este un proiect Petrom, susţinut de BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45. De asemenea, ne sunt alături igloo şi Muzeul Ţăranului Român. Iar povestea merge mai departe, în aprilie. Alţi oameni, alte poveşti, aceeaşi idee: să ne redescoperim ţara, cu locuri şi tradiţii!
Ca să fiu sinceră, ziua şase (a mea) începe din ziua cinci, de pe la 11 seara, când, spre surpriza mea (şi a Ancăi, cealaltă sărbătorită, ca să vezi coincidenţă!) ne-am întrezit înconjurate de toţi colegii de drum care ne-au cântat La mulţi ani! şi ne-au făcut cadouri.
Da, recunosc mi-am imaginat că nu vor lăsa să treacă nemarcată aniversarea noastră, dar nu mă aşteptam să fie devansată ziua! Şi cum cântau ei La mulţi ani!, ce să vezi? mi-a intrat ceva în ochi – şi asta e tot ce o să declar public, aici şi acum, fiindcă big girls don’t cry, da? Am fost aşa de fâstâcită că am uitat să fac şi poză la tort, unul frumooooos, de-ţi venea să-l mânci (cum ar zice Nebuloasa) – ceea ce s-a şi întâmplat!
Şi după aia am pălăvrăgit, şi am jucat mima, şi am râs şi pe urmă am mai râs un pic, şi a fost aşa de bine că nu-mi venea să merg la somn… în ciuda faptului că a doua zi ne trezeam devreme ca să pornim spre Târgovişte via Valea Cheii, Poenari, Curtea de Argeş… ceea ce am şi făcut.
Locuri din cele miraculoase
Valea Cheii m-a lăsat fără vorbe, pentru că tot traseul e ATÂT de fain încât e dificil să găseşti cuvinte. Şi mai e şi despre cum se trăiesc şi simt unele lucruri, nu doar despre ce vezi. V-am mai spus, acum câteva zile, trebuie mers, văzut şi trăit de fiecare aşa cum îi e felul, nu se poate altfel! Eu, una, m’am simţit aproape umilă şi, în acelaşi timp, extrem de privilegiată!
Lasă că ne-am împotmolit un pic, oameni şi maşini, fiindcă, sub zăpada mare era alunecuş, că asta a adus un plus de aventură şi ne-a arătat din nou, că Duster rulz!Mă rog, dacă mai era nevoie! Detalii mai precise despre locul ăsta găsiţi la Elena, eu eram un pic cu capul… în nori!
După Valea Cheii şi un un telefon descărcat de urări (mulţumeeeesc!), am mers la Poenari, cetate şi restaurant, adică unii la Cetate – 1480 de trepte dus, 1480 de trepte întors!, alţii la restaurant. Eu am făcut parte din echipa a doua, recunosc, findcă nu m-ar fi ţinut balamalele de atâta stepper! Dar şi la restaurant a fost bine, că am redescoperit carnea din garniţă, o treabă de se topeşte-n gură, şi de care eu n-am ştiut până la Redescoperă România!
Şi apoi la Târgovişte, pe drumul care s-a dovedit cel mai naşpa dintre cele asfaltate pe care le-am parcurs în această săptămână, dar care ne-a dus cu bine, totuşi, la destinaţia noastră, Hotel Nova.
Târgovişte by night: dăm semnale cu fun! (cu n, da, aşa am scris)
Cam asta ar fi fost ziua 6 şi ziua mea dacă, aproximativ după miezl nopţii, nu ne-am fi dus, şase fete şi un băiat, să vizităm Târgovişte by night, şi anume una dintre cele două atracţii locale dansante, pubul The Celt. Aici am admiratremarcat observat obiceiurile locale de socializare ce au la bază verbalizări de tipul “ce bune e astea!”, dar şi echipa locală de sumo, sau cel puţin aşa arătau domnii cu pricina, însă fără scutecele aferente.
Noi ne-am văzut de dans, desigur, şi mai multe nu spun – Codul, colegii! – decât o bidinea la Augustin: Mă, eşti eroul nostru! Şi asta:
Indiferent de cum mi-aş fi putut imagina că o să fie ziua în care împlinesc (iar) 29 sau 31 de ani (încă nu m-am decis!) n-aş fi putut primi, dincolo de toate celalalte, amintiri mai faine decât cele pe care le-am primit de la gaşca #dinRomânia! Şi vă mulţumesc din suflet (şi) pentru asta!
