Am copilărit lângă Gara de Nord, înspre Titulescu, zona cât de cât mai spălată. Asta nu mă împiedică să sufăr când văd mahalaua, cu Feroviarul, librăria Caragiale şi Hala Matache, pusă la pâmânt. Asta, însă, e o altă poveste.
Lumea mă întreabă dacă e o zonă sigură. Pentru mine e, altfel nu mi-aş fi cumpărat apartament tot aici. De fapt, acum nu mai sunt aşa de sigură. Homleşii s-au înmulţit în ultima vreme şi şi-au făcut cartier general în părculeţul de lângă policlinica CFR, în spatele benzinăriei. Când treci prin zonă pute a jeg de-ţi mută nasul. Amorţiţi de chimicalele pe care le respiră din pungă, nu sunt agresivi deloc. Doar prezenţa lor e, ca o afecţiune ce nu-ţi provoacă dureri, dar care imprimă respiraţiei un damf respingător.
sursa: Florin Eşanu | Epoch Times
Nu pricep de ce nu se ocupă cineva de ei, unde e asistenţa aia socială care ajută o mulţime de români apţi de muncă să nu muncească dar pe aştia care-s vai de capul lor nu-i duce nici măcar să facă o baie, din când în când, trăiesc prin canale, ca şobolanii. Şi nu sunt doar tineri, fugiţi de-acasă, sunt şi adulţi, ba chiar şi mai în vârstă, deşi noţiunea asta, în cazul lor, e relativă.
Nu înţeleg nici ce trebuie să ţi se întâmple în viaţa asta ca să ajungi să te dezumanizezi în halul ăsta, să-ţi lipsească, cu totul şi cu totul, conştiinţa de sine, şi nici ce fel de oameni suntem noi, ceilalţi, care trecem nepăsători pe lângă ăştia, ca pe lângă atâtea alte strâmbe din lume. Nu-mi e milă de ei, dar gândul că societatea în care trăiesc îi ignoră şi că nici mie nu mi-ar păsa ce li se întâmplă, de fapt, cu condiţia să dispară, nu îmi e taman confortabil.
Azi mă întorceam acasă de la piaţă, cu un plăsoi de pânză, mare şi greu, pe umăr şi încă vreo două plase în mînă, ca să nu pun roşiile şi pepenele galben peste zmeură şi afine, când am zărit un homeless din ăsta, la uşa ghenei de la parter, în spatele blocului. De bună seamă, cerceta “bunătăţile”. De obicei, îi ignor, mă ignoră, dar de data asta, însă, m-am speriat, pentru că omul ăla ţinea la subsoară… un picior, cu tot cu încălţămintea aferentă. Şi el le avea la purtător, în mod evident, pe cele două picioare cu care îl înzestrase natura. Pentru o clipă m-am gândit că nu răscolea gunoiul ci hăcuise pe cineva în ghena noastră. Brrrr!
Am mai făcut doi paşi până am văzut că era vorba de o proteză şi, cum trebuia să trec pe lângă el ca să intru în bloc (ok, există şi o intrare în faţă, aş fi putut să ocolesc), am schimbat mâna cu care ţineam roşiile, zicându-mi că, la o adică, nişte tomate sănătoase, bine administrate, îmi vor oferi suficient timp cât să intru în bloc şi să încui uşa.
N-a fost cazul, ba chiar a încercat să bâguie ceva de genul “mă scuzaţi că fac deranj la gunoi” când am trecut pe lângă el. I-am întins plasa cu roşii fără să spun nimic, după care am intrat în bloc.
***
În prezent, în Bucureşti sunt 5.000 de oameni care trăiesc pe străzi, dintre care 2.000 sunt copii (sursa)
Asistenta sociala a aparut in UK pentru a-i tine sub control pe cei din categoria de care vorbesti. Nu neaparat din grija fata de ei. Desi pare cinic, este o solutie pentru stabilitatea societatii. La noi… este interesant. Nu se intereseaza nimeni de ei, sprijinim pe cine nu trebuie si nici ei nu ies in evidenta. Cat vor ramane lucrurile asa? Cred ca nimeni nu a luat in calcul fenomenul.
nu. n’au acte, nu voteaza, nu intereseaza pe nimeni. sunt o plaga, dar probabil ca se plang de ei mai putini oameni decat numarul lor total..
Sunt trei categorii de Sherlock Homeless la noi in Bucuresti. Cei care frecventeaza locurile in care se ofera asistenta sociala de genul cazare si mancare dar fac asta pentru ca e moca si devine “afacerea” lor, cei care fug de asa ceva din motive pe care nu le inteleg, nu le inteleg pentru ca ei oricum umbla in stoluri, carduri etc pentru a se proteja unul pe celalalt dar aleg canalul sau parcul de langa OMV Gara de Nord si cei care le evita pentru ca acolo este mai greu din cauza celor mai “puternici” si care controleaza “afacerea”. Desigur, mai sunt si exceptiile de la regula.