Am scris din nou, zilele trecute, despre solo antreprenoriatul meu, și despre motivele care mă rețin, de aproape opt ani, să fac pasul spre antreprenoriat, cu firmă, cu angajați, cu sediu și costurile aferente. Mă rog, motivul, că în principal e doar unul: nu am curaj, pentru că toate poveștile zbaterile micilor antreprenori mai ales în relația cu statul, dar și cu alte categorii de parteneri, sunt de natură să mă demotiveze teribil. Ce lipsește e fix ceea ce ați citit în titlu și, chiar dacă pe hârtie lucrurile ar putea să arate decent, când mă izbesc de birocrație și poala de hârtii și condiții necesare pentru orice, cozi și nervi, îmi pun coada proprie pe spinare și (iar) mă îndepărtez ușurel de planuri și idei de creștere.

Îmi place să fac daruri şi, deşi sunt o persoană mai degrabă generoasă, cred că în cazul ăsta e vorba de o expresie a egoismului, fiindcă mie îmi place să-i văd pe dăruiţi că se bucură, iar alegerea unui cadou cât mai potrivit cu destinatarul e, de asemenea, şi un talent al celui care dăruieşte. Un fel de win-win!

Există, aşa cum văd eu lucrurile, două variante, cea în care iei omului ce nu şi-ar lua singur dar se va distra cu darul (maşinuţe şi trenuleţe de jucărie, de exemplu, pentru băieţii din gaşcă) sau ceva util.