Am scris ieri, în câtea vorbe, ce şi cum despre cum devine cazul cu jurnalistul, bloggerul şi PRul la evenimente. La Cristi pe blog, referitor la acelaşi subiect, Zoso zice că dacă firma te cheamă la un eveniment, îţi dă papa şi băutură, sigur n-o face de drag ce-i eşti ci pentru că se aşteaptă să zici ceva. Corect. Daaaaar….

Am încercat să scriu un reply, ajunsesem deja pe la paragraful 4, nu pot să-l sintetizez că n-am terminat cafeaua, aşa că, scriu aici de ce lucrurile sunt, totuşi, pe la mijloc. Şi iar trebuie să mă împart între PR şi blogger :)

Ca PR încerc să cunosc oamenii cărora mă adresez atunci când lansez invitaţii la un eveniment, fie că e vorba de jurnalişti, fie că e vorba de bloggeri. Îmi fac o listă pentru fiecare eveniment sau proiect în care sunt implicată şi targetez oamenii, pentru că nu vreau să irosesc timpul nimănui, începând cu al meu. Deci aia cu “nu te plac, nu te cunosc”… nu bun. Dar, da, ştiu că funcţionează, există nişte adrese de mail, trimitem invitaţia la eveniment, lumea vine, all right.

Ca blogger, dacă merg la un eveniment, înseamnă că deja ofer o parte din timpul meu respectivei companii. E un act de bunăvoinţă şi înseamnă că am creditat respectiva companie cu gândul că va fi făcut un eveniment care să fie pe placul meu şi oferă plus valoare pentru mine şi pentru cititorii mei. Fireşte, aş putea face altceva cu timpul ăla, poate chiar să merg să mănânc ceva, dacă e ora prânzului sau cinei. Aici intervin mâncarea şi băutura.

Dacă evenimentul are loc, aşa cum se întâmplă majoritatea, după orele de birou, şi mai şi durează câteva ore, într-o incintă în care eu nu pot să aduc mâncare şi băutură proprie, poate că e indicat să oferi un snack sau măcar o cafea şi nişte apă. E în interesul tău de firmă să faci asta, ca eu să mă pot concentra cât mai bine la ce ai de comunicat în cadrul evenimentului, nu la faptul că mi-e sete sau foame.

Exemplu concret: eveniment mare, astă vară, ceva fiţe, lume, mingle. O singură masă cu apă, suc, alcool, dar zeci de invitaţi. Inevitabil, era coadă. Fireşte, lumea stătea la coadă, că doar nu era să moară de sete. În cazul ăsta, coada de la apă a bătut interesul pentru evenimentul propriu-zis. Am plecat după o oră şi nu, n-am scris nimic.

Aaaa, că sunt firme care sunt realmente mai stresate de ceea ce pun pe masă decât de ceea ce pun în mape şi la microfon, da, sunt cazuri, e trist, şi aia e. Ceea ce contează cu adevărat, ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat, e informaţia pe care firma doreşte să mi-o transmită. Şi, în afară de cazurile în care evenimentul e despre o mâncare, o băutură ori o firmă de alimentaţie publică, informaţia aia n-are nici o legătură cu mâncarea sau băutura, asa că nu poate face subiectul unei postări, în afară de cazul în care vrem să fim ironici:

Aseară, la Locul x, firma y a organizat evenimentul z. Mâncarea şi băutura au fost de excepţie. Felicitări şi mulţumiri firmei y pentru ocazia de a-l fi cunoscut pe nemaipomenitul sote de ciuperci de la Catering srl.

Şi mai simplu, mai scurt (am terminat cafeaua între timp), situaţia stă cam aşa: dacă vrei să ai parte de un articol (!), trebuie să te străduieşti să bifezi alte nevoi decât cele basics. Cina şi-un pahar de vin dau bine, dar fără teatru sau film şi conversaţie, mă tem că la finele serii mergem fiecare, separat, la căşile noastre. Tomai pentru că suntem copii mari de-acum! :)

PS cumva legat de asta, pentru oricine nu ştie sau n-a auzit de Niculina, vă rog să citiţi această Odă. De fapt, merită recitită şi de cei care cunosc personajul, fie că e vorba de PRi, bloggeri sau jurnalişti! Ca să nu uităm despre ce e vorba!

Începe WOW, ediţia a doua. Cristi Manafu, gazda, o prezintă pe Georgiana Gheorghe, Communication Manager Danone, care ne arată un clip inspiraţional cu eroine.. „Addicte aux héroïnes???, foarte fain. Un clip despre femei puternice care pot schimba ceva în jur, pe ele, chiar, despre filosofia unui brand, Activia.

(netul de la Inter e parolat, aşa ca live doar de pe telefon)

Manafu spune câteva cuvinte despre WoW şi o prezintă pe Sandra Pralong, prima vorbitoare, care îşi propune să ne inspire dar şi să ne provoace şi întreabă „Cine nu e pe Facebook????. Nimeni n-a ridicat mâna.

„Internetul nu ne schimbă viaţa ci starea de conştiinţă. Ne face conştienţi de lucrurile petrecute fără ca noi să fim acolo???.

În plus, pe Internet, suntem egali. Lucrurile pe care le vedem şi le judecăm, la cineva, în viaţa reală (greutate, stil de a se îmbrăca etc), nu se văd pe Internet.

(Lavinia Biberi a uitat Bucuria acasă. Prietenii ştiu de ce nu suntem veseli în legătură cu asta!)

Cu cât ceva e mai rar, cu atât e mai valoros. Pe Internet, însă, cu cât ceva e împărţit de mai mulţi e mai valoros – Sandra Pralong.

(Ha! Nu vă ziceam eu de comUNITăţi?!)

România are cam opt şase milioane şi ceva de useri de Internet. Statisticile spun că 36% dintre români sunt conectaţi. E mult, dar e foarte puţin dacă comparaţi procentul cu Estonia sau Lituania (~70%) sau chiar şi cu Bulgaria (40%). Astfel că noi, cei care avem acces la net, avem, de asemenea, şi o mare răspundere, care nu se limitează la a fi activ pe Internet ci ne obligă, cumva, la a transforma România. Pentru că avem altfel de conştiinţă şi altfel de valori.

Cristi Manafu o întreabă pe doamna Pralong care ar fi argumentul suprem pentru a rămâne în România.

Răspunsul e un citat din Noica: „Aici totul e de făcut???. Da. Dar dacă nu toată lumea vede lucrurile la fel…

Vorbeşte acum Cristina Bazavan, despre noi începuturi….

… pe fondul muzical prea bine ştiut de unele dintre noi, melodia pe care am învăţat aseară paşi de dans – de vals, ca să fiu mai precisă!

UPDATE: am descoperit autorul!!! se numeşte Henry Seroka, piesa se cheamă Waltz şi este inclusă pe albumul La Cabana.

Cristina povesteşte ce reacţii au existat când a anunţat demisia ei de la Tabu („Eşti nebună!???), despre alte trei începuturi în viaţa ei: Radio 21 (radio), Europa FM (PR) şi Tabu (presă scrisă), şi despre cât e de importantă (şi ce îţi poate aduce) recunoaşterea faptului că… nu ştii! :)

(S-a oprit cântecul. S-a reluat cântecul. Doar Cristina a observat asta. Ceilalţi sunt ff atenţi la ceea ce spune ea – au şi de ce!)

Morala: În viaţă te repeţi şi te învărţi ca într-o spirală. Ca şi în dans, însă, dacă ştii ritmul şi paşii, când te împiedici, poţi să te ridici şi să continui.

Cristi Manafu spune că cea mai tare reţea socială era gaşca din faţa blocului. Pe undeva, are dreptate, cred, dar mai mult decât atât, evocarea vremurilor în care stăteam „cu cheia de gât??? – şi atfel o introduce pe Sanda Nicola.

(funny enough, din trei vorbitori, so far, doi au spus că s-au pregătit prea puţin pentru evenimentul de azi…)

Sanda vorbeşte despre viaţa ei în online şi despre faptul că un mare fan Facebook. Cei mai activi pe facebook sunt cei care consumă cel mai mult dar şi produc cel mai mult. Ne uităm pe pagina ei de Facebook şi ascultăm câteva vorbe despre emisiunea ei, Cu cheia de gât (B1, dacă nu mă înşel)

(încă nu ştiu parola de la Inter-NET, aşa că scriu acum, public later)

(şi tocmai mi-am amintit că am uitat să aduc tricoul FITS Roxanei Precu. Sunt varză!)

Vedem un promo mic la Genereraţia cu cheia de gât şi mă ia cu fiori când văd poze cu pionieri, cu pionieri care dau flori, cu pionieri care dau flori tovarăşilor (aham, am fost în şcoală de protocol)

Altfel, îmi pare rău, Sanda e foarte simpatică, dar prezentarea ei îmi pare, într-adevăr, nu foarte potrivită. Sau, mă rog, pe mine nu m-a captivat. A vorbit despre emisiunea pe care o realizează şi despre cât e de greu să ţii publicul la TV în timpul verii. Agreed!

Urmează Cori Grămescu, despre o experienţă de asemenea personală: cum s-a trezit, acum trei ani, fără business (sală de fitness). Acum are un nou business, acelaşi, LadyFit, exclusiv pentru doamne şi domnişoare, singura sală din lume în care se desfăşoară clase de aerobic, în fiecare oră, de dimineaţă, de la prima oră, până seara târziu.

Vorbeşte despre greşelile pe care le-a făcut în business-ul trecut şi cum acestea i-au folosit în ceea ce face azi.

„Mi se pare cel mai greu lucru să duci o sală de sport din offline în online, şi aceasta a fost prima provocare???.

„Primul nostru site, frumos colorat, a fost un eşec. Noi postam lucruri, dar nimeni nu le citea. Şi aşa a fost şi cu blogul. Aveam content, original, nu aveam cititori???. Soluţia salvatoare: forum, împreună cu reţelele sociale. Toată comunicarea sălii de fitness e făcută de doar două persoane: Cori şi încă cineva.

„Am decis să nu plătim publicitate, fiindcă ne dorim să livrăm informaţii utile, nu o reclamă, pur si simplu. Şi e foarte important să „practice what you preach???, ca să poţi convinge.

(nu mă prind dacă patiseria din farfuria de lângă laptop e cu ciocolată (yuk!) sau cu stafide (yummy!), dar nu mă risc)

Urmează ultima vorbitoare… ăăăă… ultimul vorbitor din primul panel, Costin Cocioabă a.k.a. ecostin sau Mr. ReFresh.

Primul slide îl prezintă pe motanul Micky. Pe măsură ce se întunecă în sală şi poza se vede mai bine, din sală de aude un „awwwwwww??? prelung. Băgaţi la cap: să-ţi placă!

Verbe (fără pisică): a asculta şi a reacţiona. Şi bancul cu Noe, nu-l mai redau, dacă e cineva care nu-l ştie cu siguranţă nu a ajuns fix pe blogul meu! Şi revenim la să-ţi placă, cu Micky cu tot. Regula de bază: dacă nu-ţi place, se vede.

Final words la primul panel:

Sandra Pralong: lucrurile pe care le-am auzit sunt faine şi foarte fireşti. Întrebarea mea e ce putem face pentru a aduce aceste reguli de transparenţă şi echitate, regulile de business, pe cele din performanţa sportivă, să le aducem pe toate acestea în viaţa cetăţii.

Eurupţie AntiCorupţie – căutăm voluntari şi idei pentru ca lucrurile ce ne macină societatea să devină tabu.

(Sanda Nicola a plecat deja)

Cristina Bazavan: ca să ai succes, e nevoie de rigoare şi disciplină. Oricâtă poezie, oricât vals, fără acestea două nu poţi ajunge prea departe.

Cori Grămescu: e nevoie de modele şi de oameni de la care să învăţăm. Online-ul ne oferă acest lucru, găsim modele, vise, online.

Costin Cocioabă a vorbit despre importanţa de a fi conectat mereu, inclusiv la piscină (într-un şir de exemple), ceea ce a dus la o întrebare haioasă şi la o insistenţă uşor stupidă)

PAUZĂ (mini eclerele sunt f bune!)

Daniel m-a pus să răspund la câteva întrebări despre mine şi-a scos un interviu pe care puteţi să-l citiţi aici – mulţumesc foarte mult pentru intenţie şi rezultat! Una dintre întrebări a fost “Ce este şi ce nu este un PR” şi, excluzând-o pe cea cu blogosfera, mi-a luat cel mai mult timp să răspund şi încă sunt nevoia unor precizări suplimentare (mă rog, de fapt, e un pretext, ok!), apropo de ce-am zis:

Depinzand de situaţie, poate fi multe.. Scriitor, vorbitor, consultant, strateg, organizator, fotograf, psiholog, asistent medical, trainer, uneori chiar şi gunoier sau participant la curse cu obstacole, iar lista nu e neapărat închisă. Eu, ca PR, m-am aflat în toate aceste ipostaze la un moment dat sau altul, în cadrul proiectelor de care m-am ocupat.
Nu este (sau, dacă e, nu e PR adevărat): agramat, prost, lipsit de imaginaţie, bădăran, “star???. Şi lista asta rămâne deschisă, să ştii.

Am mai spus, acum câţiva ani, că PR-ul (omul, care va să zică, nu profesia) bun trebuie să ştie a face multe pentru că are multe de făcut. Şi, adesea, nu interesează pe nimeni în detaliu cum ajungi să-ţi iasă un eveniment. “Facem să fie bine“, vorba unora (sic!), e tot ceea ce contează. Şi dacă unele dintre lucrurile pe care le-am spus în interviul făcut de Daniel sunt evidente şi n-au nevoie de explicaţii, mă gândesc că “asistent medical” şi “gunoier” poate că merită câteva precizări.

Asistent medical

Eu oricum sunt un fel de “Mama răniţilor”. Nu ştiu exact când am căpătat aceată valenţă şi nici nu mi-e clar cum, dar există, se află, se găseşte. Ce nu zic, mă rog, altfel decât printre dinţi (de data asta), e că, în timp, mi-am dezvoltat şi ample trăsături de control freak – profesional vorbind. Nu-mi place să las lucrurile la întâmplare – experienţa m-a învăţat că, dacă ceva nasol poate să se întâmple, e mai bine să am o soluţie pentru acel ceva.

Aşa că, atunci când fac un eveniment, am la mine un întreg arsenal de pastile şi chestii pentru primul ajutor iar ce nu am, improvizez. Astfel, mi s-a întâmplat să dezinfectez tăieturi chiar şi cu Magie Noire. E alcool, ce?!

Aşa ştiu sigur că nici o durere de cap sau de altele, greaţă, mâncărimi şi diverse păţanii nu stă în calea bunului mers al evenimentului de care mă ocup. Better safe than sorry, cum zice englezul! Şi, da, am făcut evenimente cu mâna ruptă sau arsă… voila poza consacrată fără crop, făcută în exerciţiul funcţiunii:

Gunoierul

Am bifat şi asta, când organizam FolkYou!, festivalul ce se întâmplă în fiecare an pe plaja din Vamă. În ciuda rugăminţilor dinspre scenă unii dintre spectatori (şi erau mii!) lăsau în urma lor pe plajă sticlele de diverse, pahare de plastic, papuci, pachete goale de ţigări, ba chiar am găsit şi un aparat foto plin cu nisip odată!

Nu doar pentru că ne-am fi luat ditai amenda de la Apele Române dacă plaja nu rămânea curată, dar şi pentru că FolkYou! e (şi) despre respect, pe la 3-4 dimineaţa, cei câţiva colegi din echipa festivalului dimpreună cu oricine se oferea voluntar (sau nu! :D), “aram” plaja înarmaţi cu saci uriaşi de gunoi, adunând mizeriile. Şi asta nu m-a făcut mai puţin director de comunicare, nici gând!

Deci PR – şi o să spun asta până mi se tocesc tastele – nu e (doar) glamour, copii! Băgaţi la cap!